10 la licenta la Drept pentru un tanar din Deva care nu-si poate folosi mainile si picioarele: „Vorbeste fluent doua limbi straine si a fost cel mai bun din clasa la limba romana”
Un tanar din Deva care nu-si poate folosi mainile si picioarele a terminat Facultatea de Drept din Sibiu si a primit nota 10 la examenul de licenta, el planuind acum sa-si continue studiile cu un program de master.
Potrivit Directiei de Asistenta Sociala (DAS) Deva, Carol are 23 de ani si este una dintre cele 800 de persoane cu dizabilitati aflate in evidenta institutiei mentionate.
„Vorbeste fluent doua limbi straine si a fost cel mai bun din clasa la limba romana. De doua saptamani, a absolvit Facultatea de Drept din Sibiu. Si-a luat licenta cu nota 10, iar acum se gandeste la master. Numele lui este cel mai lung cuvant pe care l-a scris vreodata si fara ajutorul cuiva, n-ar putea merge decat de-a busilea”, se arata intr-un comunicat al DAS Deva, publicat marti pe pagina oficiala a Primariei Deva.
Povestea lui Carol este una despre ambitie, sacrificiu si demnitate, a unui tanar care nu s-a dat batut in fata unui diagnostic. Un om care ne da tuturor o lectie despre puterea de-a lupta, cand nimeni nu-ti da nicio sansa.
Carol a venit pe lume mai repede ca alti copii, iar medicii le-au spus parintilor sa se pregateasca pentru „ce-i mai rau”.
„Cinci ani, n-am fost inregistrat ca persoana cu dizabilitati. Parintii mei au refuzat categoric, sperand sa fiu doar un copil care se dezvolta mai greu”, povesteste tanarul.
Pentru el, surprizele au venit odata cu gradinita, cand a fost silit sa-nfrunte realitatea. „Toti copiii puteau alerga, iar eu – nu. Atunci am vazut diferenta. Mai ales cand colegii au inceput sa ma evite, iar unii fugeau de-a dreptul, dupa ce li s-a spus acasa ca as putea fi contagios. N-a fost usor sa inteleg ce se petrece in jurul meu. Dar cu timpul, m-am obisnuit. Cand traiesti intr-o lume care arata altfel decat tine, inveti sa ignori rautatile”, spune Carol, citat de DAS Deva, informeaza Agerpres.
Partea buna este ca, la gradinita, a invatat sa manance singur. „Chiar daca nu-mi puteam controla mainile, n-am avut de ales. Educatoarea mi-a spus franc: Ori mananci singur, ori mori de foame!”.
Carol a invatat la Colegiul National Decebal din Deva, la clasele cu predare in limba germana materna si spune ca n-a avut o viata diferita de cea a colegilor lui. Si-a facut prieteni, a calatorit, a fost la petreceri, si-a sarbatorit majoratul. Toate acestea, alaturi de exercitiile de recuperare pe care le facea zilnic.
Apoi a mers la facultate, unde, in primul an de studiu, nimeni nu credea ca va ajunge mai departe.
„Cei mai multi dintre colegi interactionau pentru prima data cu o persoana cu dizabilitati. La fel si profesorii. Erau surprinsi ca raspundeam la seminarii sau ca-mi alegeam anumite cursuri optionale. Pana intr-o zi, cand profesorul de Retorica ne-a propus sa sustinem un discurs. M-am oferit eu. Le-am vorbit colegilor despre persoanele cu dizabilitati si despre curajul de a accepta ceea ce nu poti schimba. Am vorbit despre puterea de-a ne respecta si de-a ne iubi asa cum suntem. La final, toata clasa plangea – inclusiv profesorul”, povesteste Carol.
Tanarul este convins ca lumea ar arata altfel daca ne-am deschide mintile si-am invata sa construim punti in locul barierelor pe care le ridicam intre noi.
De doua saptamani, a absolvit Facultatea de Drept. Si-a luat licenta cu nota 10. Pentru ca nu poate tine pixul intre degete, i-a fost imposibil sa sustina vreun examen scris. „A fost unul dintre motivele pentru care mergeam la scoala cu mama. Pot invata orice, dar nu pot sa scriu. Unii profesori au fost de acord sa sustin examenele oral. Altii, nu. Atunci, ma asezam cu mama in ultima banca – sa-i pot dicta ce invatasem, iar ea sa scrie”, rememoreaza Carol.
Din pricina bolii, tanarul s-a maturizat inaintea altora. A citit mult, se exprima corect si-si alege cu grija fiecare cuvant. Vorbeste deschis inclusiv despre boala lui: o afectare a nervilor care transmit semnale dinspre creier spre coloana vertebrala si spre muschii mainilor si picioarelor. Povesteste si despre anii in care si-a impartit vacantele intre clinici de recuperare si interventii chirurgicale.
„Din pacate, corpul meu nu s-a imprietenit cu tratamentele. Dar mi-am propus sa continui exercitiile de recuperare. Vreau sa fac tot ce pot ca sa ma desprind de parinti. De 23 de ani, n-am facut un pas fara ei. La urma urmei, toti avem dreptul la o viata normala – si eu, si ei. Le sunt recunoscator ca m-au sustinut in fiecare zi – la propriu si la figurat. Poate ca de-asta am si ales sa fac o facultate de Drept. Ca sa dau o sansa si altor copii sau tineri cu dizabilitati, ai caror parinti nu-i pot ajuta, sa lupte pentru drepturile lor sau – si mai grav – ii abandoneaza”, mai spune Carol, neclintit in vointa de a-si depasi limitele.
