80 de ani de la ocuparea Bucurestiului de Armata Rosie. 30 august 1944: „Prin Soseaua Colentina au intrat in oras hoarde de salbatici zdrentarosi si desculti calare pe tancuri, camioane si motociclete americane”
Vineri, 30 august 2024, se implinesc exact 80 de ani de la intrarea Armatei Rosii in Bucuresti, in Al Doilea Razboi Mondial. Momentul de la 30 august 1944 este unul deopotriva simbolic si de cotitura in istoria Romaniei, marcand efectiv schimbarea dramatica de directie a tarii, inceputul ocupatiei sovietice, instaurarea prin forta bruta a regimului comunist, distrugerea vechii ordini sociale, exterminarea vechilor elite si reeducarea poporului pentru a se fauri „omul nou“: homo sovieticus. Operatiunea, derulata deosebit de brutal si in spirit stalinist pe parcursul urmatorilor 45 de ani, a reusit in foarte mare masura.
Consecintele intrarii rusilor in Bucuresti s-au vazut si simtit imediat, la toate nivelurile societatii. Pentru cei peste un milion de locuitori ai Capitalei viata s-a schimbat brusc.
Au inceput omorurile, jafurile, bataile, violurile. Oamenilor – mai ales femeilor – a inceput sa le fie frica sa mai iasa pe strada, dar nimeni nu era scutit. In randurile clasei politice au aparut oportunistii interesati sa se puna bine cu cotropitorii. Ofiterii NKVD si GRU au pornit arestarile si executiile extrajudiciare.
La nivelul populatiei de rand au explodat delatiunile, in timp ce in randurile elitelor culturale a inceput lupta pe functiile eliberate de vechii titulari considerati colaborationisti ai regimului Ion Antonescu.
Preturile marfurilor cresc brusc, pe masura ce rusii jefuiesc depozitele, bacaniile, magazinele si locuitorii. Se introduc cartelele pentru alimente si se interzic dansurile in localurile publice. In librarii apar brusc cartile sovietice, la deschiderea Librariei Cartea Rusa calcandu-se in picioare „crema societatii bucurestene“ – toata lumea, grabita sa fie vazuta la eveniment.
Aceasta schimbare radicala, peste noapte, este surprinsa in cateva cuvinte de Stelian Tanase in cartea sa document „Zvonuri despre sfarsitul lumii: „(…) Odata cu ocuparea ei de catre blindatele maresalului Malinovski, Capitala si-a schimbat total aspectul. Inainte era un oras placut, prosper, vesel. Deodata, atmosfera lui a fost de nerecunoscut“.
Nicolae Ceausescu (primul din stanga) si alti activisti comunisti s-au grabit sa-i intampine pe ocupanti la Bariera Colentina
Rusii, asteptati la bariera Colentina de activistii comunisti Nicolae Ceausescu, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Petre Constantinescu-Iasi, Gheorghe Agiu, care simteau ca le venise vremea
Armata Rosie a intrat in Bucuresti pe 30 august 1944, in jurul pranzului, prin Soseaua Colentina si Soseaua Pantelimon. Era asteptata de activisti comunisti – intre care Nicolae Ceausescu, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Petre Constantinescu-Iasi, Gheorghe Agiu etc –, liceeni cu simpatii comuniste (cei mai multi dintre ei evrei) si destui gura-casca.
Stelian Tanase noteaza ca, in pofida relatarilor presei controlate de propaganda – „entuziasm frenetic al populatiei la intrarea Armatei Rosii in Capitala“ titra Romania Libera, de exemplu –, bucurestenii nu s-au inghesuit sa le ureze bun-venit, sa-i acopere cu flori ori sa scandeze lozinci in cinstea soldatilor sovietici. Cateva mii de oameni (la o populatie de peste un milion de locuitori) s-au mobilizat sa-i omagizeze pe ocupanti. In rest, multi curiosi ori trecatori aflati intamplator pe bulevard in momentul aparitiei coloanelor militare.
Cei stransi la intrarea dinspre Bariera Colentina au auzit intai un zuruit surd. Apoi si-au facut aparitia masinile. Entuziastii comunisti au fost repede surprinsi de ceea ce vedeau. „Krasniia Armia“ nu arata chiar asa cum isi imaginasera ei. In Bucuresti patrundeau „hoarde de salbatici zdrenturosi si desculti calare pe tancuri, camioane si motociclete americane“, dupa cum scrie Stelian Tanase, care a documentat intrarea Armatei Rosii timp de cativa ani, in arhive si studiind memoriile martorilor oculari.
Soldati sovietici intrand in Capitala prin Soseaua Colentina, la 30 august 1944
„Lumea a inteles imediat ca era vorba despre ocupatia unor hoarde salbatice venite din Siberia cu echipamente americane“
Iata mai jos cateva fragmente din reconstituirea facuta de Stelian Tanase acestui spectacol teribil la care au asistat bucurestenii la 30 august 1944:
„(…) Odata cu intrarea Armatei Rosii in Bucuresti, se incheia o epoca si se inaugura o alta. Procesele istorice ajungeau la un punct zero, paradigma se schimba peste noapte. In ce priveste oglindirea faptelor, termenii «adevar» si «fals» isi pierd orice relevanta si devin intersanjabili. Desigur, inca nu se observa acest fenomen si nici magnitudinea lui. Intram intr-o lume orwelliana. (…)
Lumea nu s-a ingramadit sa-i astepte cu flori pe soldatii sovietici la bariera orasului, nici sa scandeze lozinci de bun venit soldatului sovietic. Nu s-au insirat pe bulevarde sa intampine blindatele sovietice. In afara unui grup de militanti comunisti, nu s-a observat nicio multime dornica sa-i salute pe «eliberatori». Lumea a inteles imediat ca era vorba despre ocupatia unor hoarde salbatice venite din Siberia cu echipamente americane, in ciuda declaratiei lui Molotov de la 2 aprilie 1944, conform careia rusii veneau cu ganduri pasnice si Kremlinul nu dorea sa se amestece in treburile interne ale Romaniei. Molotov mintea, niciun cuvant nu era adevarat. De altfel, nu l-a crezut nimeni.
Jeep american ticsit de soldati sovietici pe Soseaua Colentina, la 30 august 1944
(…) Bucurestenii au indurat cu resemnare si neputinta vexatiuni nenumarate. Intuitia si experientele mostenite de mai fiecare familie despre precedentele ocupatii rusesti i-au facut sa stie o clipa mai devreme ce va urma. Trebuia sa se astepte numai la lucruri rele. Sentimentele negative nu s-au schimbat peste noapte si nici nu avea cum sa se intample asa, in ciuda incercarii Agitprop-ului de a-i prezenta pe soldatii rusi drept eliberatori. Bucurestenii ii vedeau ca pe o armata de ocupatie si se asteptau la multe privatiuni. Intuitia aceasta s-a confirmat repede. (…)
Imaginea intrarii soldatilor rusi in Bucuresti la 30 august 1944 este mai complexa decat ne lasa sa intrevedem presa timpului si istoricii afiliati partidului. «Entuziasmul» este, pur si simplu, un neadevar. Multi locuitori s-au refugiat «din calea urgiei» in localitati din zona rurala, departe de marile artere pe unde era de asteptat sa treaca spre front coloanele de blindate ale Armatei Rosii. Nu au avut curaj sa dea ochii cu ocupantul, se temeau ca vor avea parte de jafuri, violuri, ucideri. In afara unui grup de activisti comunisti, nu a iesit multa lume in intampinarea coloanelor Krasnaia Armia. Nici la bariera din Colentina sau din Pantelimon, nici pe marile bulevarde. Iar cei care totusi au ocupat trotuarele au facut-o din curiozitate. Sa vada ce ii asteapta, sa vada o clipa mai devreme fata Raului. In plus, imaginea unei ar mate de mari dimensiuni venite tocmai din Siberia era un spectacol de vazut pentru bucuresteanul curios, amator de senzatii tari, dornic sa povesteasca apoi cele vazute.
Spectacolul a lasat amintiri de nesters. De fapt, lumea obisnuita era infricosata. Armata Rosie la al carui cherem se afla romanimea incepand din acea zi de sfarsit de august era precedata de multe imagini negative, de relatari teribile despre cruzimea hoardelor de soldati zdrentarosi. Aveau permisiunea de la comandantii lor sa praduiasca tot ce le iesea in cale. Principiul era simplu, ca la orice popor cu lunga traditie nomada (rusii au stat sute de ani sub tatarii Hoardei de Aur). Un popor superstitios, analfabet, care jefuieste in toate imprejurarile ce poate sa care, iar ce nu poate lua cu el distruge.
Bucurestenii auzisera multe despre aceste grozavii. Propaganda de la Berlin alimenta astfel de imagini cu destule spectre, dar nu era nevoie de niciun Goebbels. Dupa Batalia de la Stalingrad – unde romanii pierdusera 160 000 de soldati -, Bucurestiul era alimentat din abundenta cu tot ce insemna sperietoarea letala a unui viitor sumbru. Si iata, rusii erau aici, cu blindatele lor «Made in USA». Pe scurt, populatia avea de ce sa fie infricosata si nu vedea cum putea scapa de acest dezastru istoric“.
Contrar propagandei, numarul celor care i-au aclamat cu adevarat pe rusi a fost mic. In imagine, o coloana de cateva zeci de activisti si simpatizanti comunisti catre Bariera Colentinei, la 30 august 1944, pentru a-i intampina pe rusi
„Pe 30 august am alergat gata sa-mi pierd sufletul pe strazile unui cartier de la periferie… in intampinarea lor. In fine, aveam sa ii vad, sa-i admir pe soldatii revolutiei. Stateam… acolo, surescitati, fascinati si nu ne venea sa credem ochilor. Doar cativa pasi ma mai desparteau de libertate!“
Martorii oculari ai acestei navaliri au perceput diferit momentul.
Ioan Hudita – istoric cu studii la Sorbona, profesor universitar si membru al PNT – scrie in „Jurnal politic“, volumul 11: „Joi, 31 august 1944. Ne ducem impreuna in piata Victoriei sa vedem si noi cum arata trupele rusesti. Pe la ora unu fara un sfert, apare capul coloanei dinspre soseaua Bonaparte, formata din camioane cu infanteristi, iar in spatele lor tancuri cu turelele lor deschise si cu servantii lor. Atat pe camioane, cat si pe primele tancuri, alaturi de soldatii rusi, sunt catarati un mare numar de tineri, muncitori si mai ales evrei cu steaguri rosii, care strigau mereu «Traiasca Armata Rosie! Traiasca Sovietele! Jos fascistii! Moarte lui Hitler!». Camioanele, tancurile si soldatii rusi erau intr-un hal de murdarie de nedescris. Tancurile si camioanele erau pline de noroi si acoperite de un strat gros de praf. Bietii soldati rusi, obositi la culme, nebarbieriti, cu capul in jos, istoviti de oboseala si, desigur, nespalati de mai multe zile. In publicul care asista la acest spectacol, vreo suta de persoane, zaresc la cativa metri de mine pe P. P. Panaitescu (fost legionar – n. a.). Ma apropii cu Jovin de el si il intreb: «Mai crezi, amice, ca Hitler va castiga razboiul?» In orice caz, era mai bine sa invinga el decat aceste hoarde de neispraviti idiotizati de comunism, caci pentru tara noastra victoria este a acestora, nu a anglo-americanilor!”.
Un alt martor ocular la evenimente, Serge Moscovici, la acel moment un tanar de 19 ani simpatizant comunist, va recepta scena dintr-o perspectiva radical diferita: „Pe 30 august, am alergat gata sa-mi pierd sufletul pe strazile unui cartier de la periferie… in intampinarea lor. In fine, aveam sa ii vad, sa-i admir pe soldatii revolutiei. Stateam… acolo, surescitati, fascinati si nu ne venea sa credem ochilor. (…) Am auzit zgomotul surd al avangardei coloanelor sovietice. Ne-am apropiat calauziti de inflexiunile unui mars militar, trist si obositor (…). I-am vazut pe cei dintai soldati rusi inaintand spre noi… Inaintau pe sosea, gravi, compacti, cantand, cu pasul ingreunat de oboseala, cu pusca in mana… Doar cativa pasi ma mai desparteau de libertate! (…) Da, ma clatinam cand a ajuns in dreptul nostru primul rand de soldati, care se uitau la noi. Imbracati in uniformele de stofa groasa, purtand niste berete decorate cu insigne pe care se aflau secera si ciocanul, nu semanau cu soldatii pe care ii mai vazusem pana atunci… Puhoiul dens al soldatilor era in acelasi timp dezordonat si disonant. Mi se parea ca nu inainta o armata, ci corpul viu al popoarelor, ca revolutia patrundea cu acelasi suflu in oras”.
Stelian Tanase observa ca „paradoxal, tinerii (toti comunisti, evrei, de 19 ani, in preajma bacalaureatului) care ii intampinau cu entuziasm pe soldatii rusi ajunsi la bariera Colentina, odata ce s-au lamurit ce aducea Armata Rosie la Bucuresti, au fugit din Romania in 1945-1946. Nu s-au oprit pana la Paris, in inima repudiatului capitalism. Printre ei, Serge Moscovici, Isidore Isou etc“.
Scapati din „paradisul comunist“ la care visasera si pe care-l adusesera armatele rusesti, acesti tineri exceptionali aveau sa-si atinga deplinul potential in decadentul Occident pe care-l blamasera. Serge Moscovici a devenit un mare psiholog, istoric al stiintei, teoretician al psihologiei sociale, ajungand chiar director al Laboratorului European de Psihologie Sociala pe care l-a cofondat in 1974, la Paris. Fiul sau, Pierre Moscovici, a ajuns mai tarziu comisar european pe Afaceri Economice si Financiare, Taxe si Servicii.
Isidore Isou (Goldstein), cel de-al doilea tanar dat drept exemplu de Stelian Tanase, a devenit in Franta un celebru poet, dramaturg, cineast si economist.
Daca tinerii idealisti au fugit mancand pamantul cand au inteles cam cum arata raiul comunist la care visasera, in schimb in Romania au ramas ceilalti, politrucii analfabeti si cozile de topor ale rusilor. Groza, Dej, Bodnaras, Ceausescu, Apostol, Stoica si ciracii lor aveau sa fie pusi la butoane de ocupantii sovietici, urmand sa conduca Romania in urmatorii 45 de ani.
Fortele sovietice au patruns in Bucuresti, la 30 august 1944, in mare parte echipate cu tancuri, camioane si motociclete americane
Scena de la Ambasada Germaniei. Americanul venit sa caute arhivele serviciilor secrete germane da nas in nas in ofiterul rus venit sa fure mobila
Emblematica pentru noua paradigma in care intrase Romania este scena petrecuta la Legatia Germana, acolo unde dau nas in nas aliatii invingatori. Americanii venisera sa ridice documente, rusii venisera sa jefuiasca.
Secventa este descrisa in cartea „Operation «raz de maree» sur les petroles de Ploiesti” („Operatiunea «Tsunami» asupra petrolului de la Ploiesti“) scrisa de James Dugan si Caroll Steward si aparuta in 1964.
Sergentul Philip Coombs, profesor de economie incorporat in armata americana ca membru al Oficiului de Servicii Strategice, e trimis special la Bucuresti cu un avion B-17 ca sa ia arhivele germane. Acesta gaseste si trimite cu avionul doua tone de documente si ramane sa caute Centrul de spionaj german pentru Europa de Sud-Est care se credea ca ar fi la Bucuresti.
Decide sa mearga la sediul Ambasadei germane. „Coombs gandea ca mai ramasesera cativa germani vii in imobilul pazit de soldati ai Armatei Rosii de la care sa afle informatii unde se afla Centrul de spionaj pe care il cauta. A gasit adresa, a intrat in imobil, un ofiter al Armatei Rosii l-a oprit. «Ce cautati?», l-a intrebat. «Vrem sa luam corpurile ambasadorului si consilierei.» «Nu exista germani aici. Nici morti, nici vii. Am carat totul ieri!» «Nu stiti ca este interzis de legea internationala sa jefuiti o ambasada?» «Noi am intrat numai ca sa cautam mobila!», s-a scuzat ofiterul rus“, relateaza autorii cartii dialogul dintre cei doi aliati.
„In acest marunt episod vad ciocnirea esentiala dintre doua civilizatii. Rusii cautau sa jefuiasca mobile si covoare ca sa le care acasa, in URSS. Americanii cautau informatii… Aceasta deosebire se va vedea bine la Bucuresti in jocul strans care abia incepea. Este tot ce a contat. Rusii umblau dupa bunuri materiale, americanii aveau alte prioritati“, reflecteaza Stelian Tanase asupra scenei de la Ambasada Germaniei.
Soldati sovietici in camion, pe Soseaua Colentina, la 30 august 1944
Navala din casa lui George Enescu. „In hol dau nas in nas cu o duzina de mongoli inarmati pana in dinti, masti de asiatici salbatici, cu ochii ingusti… umpland camera cu o respiratie mirosind a salbaticiune care ma izbeste in fata, in vreme ce o baioneta mi se propteste in piept… «Burjui! Burjui!» striga energumenii ingramadindu-se in jurul meu“
Pentru populatie, momentul 30 august 1944 a fost unul care a schimbat complet coordonatele vietii de zi cu zi. Maria Cantacuzino-Enescu, sotia compozitorului George Enescu, nota: „Maceluri in plina strada, un glonte de revolver la tampla sau la ceafa, specialitate a soldatilor bolsevici… pentru un «da» sau un «nu», pentru un ceas refuzat unui tavarasci, altfel om de treaba ce mangaia caini si copii atunci cand nu era manat de lacomie primitiva sau de votca. Case jefuite in intregime, violuri, impuscaturi – lugubre, cu siguranta, dupa asfintitul soarelui, ca si in plina zi, de altfel, tipete de ajutor fara ca cineva sa le sara in ajutor… Cate tipete din acestea nu am auzit prin ferestrele cu gratii ale imobilului anexa al palatului Cantacuzino, unde locuiam, infiorandu-ma, sigur, dar felicitandu-ma ca nu eram in strada“.
Atmosfera era de teroare. Aceeasi Maria Cantacuzino-Enescu povesteste cum soldatii rusi, auzindu-l din strada pe George Enescu repetand la vioara, au navalit in casa, spargand usa. Nevasta a sarit „pat sa imi trag halatul cel mai elegant si, tusti, in hol ca sa ii vin in ajutor Maestrului. Cu ce, nici macar un cutit sau o pereche de foarfeci nu am in mana. Acolo dau nas in nas cu o duzina de mongoli inarmati pana in dinti, masti de asiatici salbatici, cu ochii ingusti… umpland camera familiara si intunecata cu o respiratie mirosind a salbaticiune care ma izbeste in fata, in vreme ce o baioneta mi se propteste in piept… «Burjui! Burjui!» striga energumenii ingramadindu-se in jurul meu, tinand calea spre usa larg deschisa a Maestrului. (…) Am tipat, la randul meu, aratandu-le usa cu un gest poruncitor: «Niet burjui! Printesa si mare artist. Duceti-va la naiba!»“.
Enescu si sotia sa au scapat in acea zi, dar multi altii n-au avut acelasi noroc. Atmosfera de teroare se inradacinase si acolo avea sa ramana. Romania intra intr-o noua epoca.
„Bulevardele s-au golit. S-a aflat repede ca rusii aveau o mare pasiune pentru ceasuri de mana, portofele, paltoane, parfumuri, stofe, orice puteau sa trimita acasa. Nu ezitau sa atace, singuri sau in banda. Riscul de a fi atacat, dezbracat de haine, jefuit de portofel, descaltat de pantofi, batut ucis era extrem de mare“
Finalul ii apartine lui Stelian Tanase, care noteaza: „(…) Lumea se temea de soldatul sovietic. Avea si de ce. Era alta specie decat soldatul german cu care convietuise din octombrie 1940 pana la sfarsit de august 1944. (…) Viata si-a pastrat in toti acesti ani trasaturile obisnuite. Orasul a ramas curat, salile de cinema si de teatru arhipline. Localurile nu au dus lipsa de clienti. Nici pietele, nici magazinele. Cel putin pana in 1943. Odata cu Stalingrad si Kursk, numarul mortilor si ranitilor a crescut simtitor si, totodata, si ingrijorarea. Lumea a devenit anxioasa. Relaxarea tipica bucuresteanului s-a diminuat.
Momentul de cotitura s-a produs la sfarsitul lui august 1944, cand Armata Rosie si-a facut aparitia la barierele Capitalei, Colentina si Pantelimon.
Dupa ce pofta de a casca gura la aparitia soldatilor rusi in uniforme jerpelite a disparut, bulevardele s-au golit. S-a aflat repede ca aveau o mare pasiune pentru ceasuri de mana, portofele, paltoane, parfumuri, stofe, orice puteau sa trimita acasa.
Nu ezitau sa atace, singuri sau in banda. In magazine si restaurante uitau sa plateasca. Ma gandesc ca soldatul rus nici nu avea cu ce, era lefter. Pentru bucurestean, in toamna lui 1944, a iesi pe strada era o aventura periculoasa. Mai ales seara. Riscul de a fi atacat, dezbracat de haine, jefuit de portofel, descaltat de pantofi, batut ucis era extrem de mare. Stirile despre asemenea incidente circulau cu repeziciune.
Lumea s-a lamurit repede. S-a instalat teroarea. Autoritatile romanesti, neputincioase. Pravaliile, localurile, depozitele de marfuri erau tintele predilecte ale militarului din Krasnaia Armia. Femeile, indiferent de varsta, preferau sa ramana acasa, cu lacatul pe usa, temandu-se sa nu fie violate. Nici acasa nu erau in siguranta, soldatul rus nu avea o problema sa sparga usa. Nu e de mirare ca, in scurt timp, Bucurestiul a devenit cu totul alt oras decat fusese inainte.
S-a declansat penuria… Toate marfurile au trecut pe cartela: 1) alimentele, incepand cu painea, carnea, faina, uleiul, malaiul, legumele etc.; 2) hainele; 3) obiectele de uz casnic. Au aparut cozile, fenomen necunoscut pana atunci…“.
