„Pe Italia nu se putea conta”. Prima intalnire Antonescu – Mussolini si cearta dintre cei doi: „Garantate sau nu, granitele vor sari in aer, asta chiar v-o garantez!”. Momentul cand dictatorul roman a inteles ca italienii „urmau orbeste Germania”
Intrevederea Mussolini – Antonescu, desfasurata in intervalul 16-18 noiembrie 1940, la Roma, ramane pentru publicul larg unul dintre cele mai putin cunoscute momente ale istoriei, desi reprezenta prima intalnire intre „al doilea si al treilea om al Axei“. Discutiile, destul de tensionate si pe parcursul carora cei doi dictatori au ridicat tonul unul la altul, spunandu-si lucruri neplacute, au facut ca relatiile romano-italiene sa fie foarte reci pe parcursul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Antonescu a plecat de la Roma cu o impresie foarte proasta despre Mussolini, care alesese – in mod bizar pentru romani – sa apere pana la capat cauza revizionismului maghiar.
Prezentate schematic, adesea intr-o simplificare care devine grotesca, evenimentele care au dus la izbucnirea celui de-Al Doilea Razboi Mondial sunt astazi de neinteles pentru marele public – inclusiv din Romania –, care ramane prizonierul unor clisee si al unor documentare superficiale ori trunchiate difuzate la TV ori pe YouTube.
Dupa pierderea Basarabiei si a Transilvaniei de Nord, in vara lui 1940, venirea la putere a lui Ion Antonescu si abdicarea regelui Carol al II-lea in septembrie, Romania sfasiata incerca sa-si revina. Noua putere de la Bucuresti se straduia sa inteleaga ce inseamna „noua ordine“ despre care se vorbea in Berlin si Roma, dar mai ales ce-i determinase pe italieni ca, la 30 august, sa se ralieze nemtilor si sa dea Transilvania de Nord maghiarilor.
Gheorghe Barbul: „Antonescu il convoca pe ambasadorul Reichului de doua-trei ori pe saptamana, pentru a protesta impotriva ajutorului pe care anumiti agenti germani il dadeau Garzii de Fier. Diplomatul ii raspundea invariabil: «Trebuie sa vorbiti cu Fuhrerul»“
Pozitionarea dictatorului italian Benito Mussolini era aparent bizara. Italia luptase de partea Aliatilor si contra Puterilor Centrale in Primul Razboi Mondial. Principalele lupte ale italienilor se dusesera cu monarhia Austro-Ungariei si se stia ca la Roma chiar si ideea unei reinvieri a acestei structuri era privita cu mare ostilitate. Mussolini trata cu dispret ambitiile maghiarilor.
In acelasi timp, insa, Italia se considerase marea nedreptatita a tratatelor de pace semnate in 1919 si 1920, pentru ca nu primise mai nimic din ce i se promisese la intrarea in razboi. Dictatorul fascist Benito Mussolini, venit la putere in 1924 tocmai pe fondul nemultumirii populare fata de vechea clasa politica socotita vinovata pentru felul in care negociase la Paris, avea ambitia de a construi un nou imperiu si folosea masiv simbolistica romana. Totusi, pana in a doua jumatate a anilor 1930, Mussolini fusese ferm ancorat in tabara aliatilor anglo-francezi. Mai mult decat atat, el isi trimisese trupele in Pasul Brenner, din Alpi, amenintand ca intervine militar in 1934, la prima incercare a lui Hitler de a anexa Austria, dupa ce cancelarul de la Viena, Engelbert Dolfuss, fusese asasinat de nazisti.
Invadarea Abisiniei (Etiopia de azi) in 1935 de catre italieni si embargoul impus de Liga Natiunilor au reprezentat punctele de cotitura care l-au directionat pe Mussolini catre Hitler. Din acel moment, cei doi au devenit aliati, iar bascularea Italiei in tabara revizionistilor germani a debusolat cancelariile de la Paris si Londra.
In vara lui 1940, situatia politico-militara era deja radical schimbata. Franta fusese infranta de Germania, care ramasese puterea dominanta pe continentul european. Austria, Cehia, Olanda, Belgia, Luxemburg, Danemarca si Norvegia erau ocupate de germani. Polonia fusese rupta in doua de Germania si Uniunea Sovietica. Romania supravietuise ciuntita, dar la Bucuresti exista temerea ca acest lucru s-ar putea sa nu dureze. Rapoartele serviciilor de informatii constatau ca tara noastra e intre ciocan si nicovala. Daca razboiul se incheia cu victoria Germaniei, nu existau prea mari iluzii – Romania urma sa devina protectorat nemtesc. Daca invingea Anglia, Romania s-ar fi asezat la masa tratativelor ca stat invins, in calitate de proaspat aliat al Germaniei naziste.
Peste toate, situatia interna era foarte tensionata. Generalul Ion Antonescu avea relatii tensionate cu legionarii pe care-i cooptase in guvern ca parteneri. In Romania fusese proclamat statul national-legionar, iar Horia Sima si oamenii sai erau priviti ca aliatii si protejatii nazistilor.
In acest moment, la Bucuresti s-a pus problema unei tatonari a italienilor, in privinta carora inca mai existau iluzii ca ar fi un pol de putere semnificativ in Axa si ca ar avea un cuvant de spus in fata lui Hitler.
Diplomatul Gheorghe Barbul, seful de cabinet al lui Ion Antonescu, avea sa relateze dupa razboi, in memoriile sale: „(…) Antonescu il convoca pe ambasadorul Reichului de doua-trei ori pe saptamana, pentru a protesta impotriva ajutorului pe care anumiti agenti germani il dadeau Garzii de Fier.
Diplomatul se declara in imposibilitate de a pune capat actiunilor subordonatilor sai, membri ai partidului national- socialist. «Trebuie sa vorbiti cu Fuhrerul», spunea el invariabil“.
De la stanga la dreapta: contele Galeazzo Ciano (ginerele lui Mussolini si ministrul de Externe al Italiei fasciste), generalul Ion Antonescu (dictatorul Romaniei si conducatorul statului national-legionar), Benito Mussolini (dictatorul Italiei fasciste) si printul Mihai Sturdza (ministrul legionar de Externe al Romaniei)
Tatonarile lui Antonescu: drumul la Roma, pentru a vedea ce gandeste „al doilea om al Axei“
Gheorghe Barbul explica felul in care se vedeau lucrurile dinspre cabinetul dictatorului roman:
„Generalii francezi si englezi pe care «Cainele Rosu» (porecla lui Ion Antonescu – n. red.) ii avusese adesea ca interlocutori, in timp ce era doar seful Statului Major al Armatei, aveau o mentalitate care ii era bine cunoscuta: ei nu intelegeau aproape nimic din problemele e Europei dunarene.
Englezii au luat dintotdeauna sub beneficiu de inventar informatiile ce li se furnizau asupra potentialului de razboi si asupra importantei militare ale tarisoarelor Europei rasaritene. Ei nu acordau acestor state decat o importanta secundara. Pentru Londra, acesta era un fel de spatiu vid si dezorganizat.
Mai politicosi, dar tot atat de ignoranti, francezii raspundeau in mod cordial dovezilor de prietenie pe care le dadeau micii lor aliati. Dar, in mod practic, ei nu facusera nicicand vreun gest pozitiv pentru a dovedi ca intelegeau problemele complexe ale popoarelor dunarene. Viziunea lor strategica si politica nu acoperea intreg spatiul european.
In schimb Germania, prin pozitia sa geografica, prin interesele sale economice in sud-estul continentului, avea o cunoastere profunda a afacerilor tarilor dunarene. Dar, in acelasi timp, ea avea o optica bine stabilita asupra tuturor chestiunilor care nu erau decat partial in concordanta cu interesele statelor ce se vedeau silite sa se indrepte spre ea.
Formula vaga a «noii ordini» nu era decat o formula al carei continut ramanea necunoscut. «Lebensraum» (spatiu vital – n. red.) era un lucru mai concret, dar care vor fi raporturile dintre statele din interiorul spatiului comun? Pana la ce punct isi vor pastra ele independenta?
Pentru a rezista presiunii Berlinului, se putea oare gasi un sprijin in alta parte? La Moscova nici nu merita macar sa te gandesti! La Roma? Mussolini ezitase mult inainte de a abandona vechea ordine. Oare din convingere sau prin constrangere a sfarsit prin a se situa definitiv alaturi de Reich?
Pentru a gasi un raspuns tuturor acestor intrebari, Antonescu accepta fara a sovai invitatia la Roma pe care ministrul Italiei i-o facu, in numele lui Mussolini. Il avertiza, in acelasi timp, pe ambasadorul Germaniei, ca ar dori sa-si continue drumul din Italia spre Berlin. Era mai usor sa infrunte mai intai pe omul de la Stressa (Mussolini – n. red.), pe cel care trimisese diviziile sale la Brenner atunci cand a avut loc asasinarea cancelarului Dolfuss, decat sa se afle deodata fata in fata cu inamicul de ieri“.
Antonescu a plecat cu trenul in Italia. In perioada 16-18 noiembrie 1940 s-a intalnit de doua ori cu Mussolini si o data, la Vatican, cu Papa Pius al XII-lea. Discutiile n-au curs deloc asa cum s-a dorit. Principalul subiect era, pentru dictatorul roman, Transilvania si arbitrajul de la Viena, din urma cu nici trei luni. Italienii si nemtii dadusera Ungariei o bucata importanta din Transilvania, iar romanii erau furiosi. Antonescu nu s-a sfiit sa strige la Mussolini, atmosfera fiind deosebit de tensionata in unele momente.
Ion Antonescu (in centru) si Benito Mussolini (dreapta) trecand in revista garda de onoare la sosirea romanului in Italia, la 16 noiembrie 1940
Dialogul surzilor. Antonescu protesteaza impotriva arbitrajului de la Viena, Mussolini e interesat real doar de livrarile de petrol si cereale ale romanilor
Martor ocular, Gheorge Barbul avea sa relateze:
„In urma primei sale intrevederi cu Ducele, Antonescu nu si-a putut ascunde decat cu greu dezamagirea. Discutasera pe marginea problemelor, fara nimic pozitiv. Mussolini asculta, fara a-l intrerupe pe Antonescu care protesta impotriva Arbitrajului de la Viena si se marginea sa ia act de nemultumirea Romaniei. Singura chestiune care parea sa-l intereseze cu adevarat pe Duce erau livrarile de petrol si cereale.
Chiar si tentativa de a cunoaste parerea dictatorului italian asupra pactului germano-sovietic esuase. Inca cu an inainte, contele Ciano ii spunea emisarului regelui Carol ca Reichul avea de ales intre Italia si Soviete. La acea data, Italia nu era in razboi. Acum, Ducele, primul om de stat european care denuntase «amenintarea comunismului mongol», pastra tacere asupra acestui subiect.
Cand vizita la Roma era considerata doar ca un esec, o intamplare, o simpla intamplare dezlega limba lui Mussolini. Ducele tocmai insistase asupra necesitatii de a se arata mai maleabil in raporturile romano-ungare. Supletea, asigura el, este una din principalele calitati ale oamenilor de stat. «Eu nu sunt un politician, pentru a-mi schimba parerile», raspunse brutal Antonescu.
Chipul lui Mussolini a devenit dintr-o data sever. Credea el cumva ca interlocutorul sau voise sa arunce o piatra in gradina sa? «Eu mi-am pastrat ideile socialiste», riposta el sec. Antonescu il privi surprins. «Desigur, la aceasta ati vrut sa faceti aluzie», adauga iritat Ducele. Romanul marturisi ca nu a sesizat legatura. «Atunci explicati-va!», spuse Mussolini, pe un ton glacial.
Destul de stanjenit, dictatorul roman se decise, in cele din urma, sa puna cartile pe masa. In ultimul timp, se vorbea mult despre noua ordine europeana.
Fiecare tara mica ce se gasea in orbita politica a Axei se grabea sa adere la ea. Dar, daca aceasta ordine trebuia sa fie noua, nu se stia insa, in mod exact, cum urma sa fie facuta.
Ca si Italia, Romania fusese beneficiara vechii ordini. Care erau motivele pentru care Roma considerase necesar sa colaboreze la rasturnarea acestei ordini? «In 1937 ati spus prietenului meu, Goga, ca daca Viena n-ar mai exista, Alpii ar ramane», zise Antonescu in concluzie. Dictatorul roman lasase sa-i scape cuvinte greu de spus (…)“.
Dictatorii Ion Antonescu si Benito Mussolini nu s-au inteles deloc in intrevederile avute la vizita facuta de roman la Roma in 16-18 noiembrie 1940. Concluzia delegatiei de la Bucuresti a fost ca italienii s-au aliniat fara nicio pretentie la politica si discursul germanilor
„«Si credeti dumneavoastra ca astfel de granite vor putea fi mentinute?», a intrebat generalul. Contele Ciano i-a raspuns: «Noi nu numai ca le-am recunoscut, dar le-am si garantat!». «Garantate sau nu, ele vor sari in aer, asta chiar v-o garantez!», i-a replicat generalul“
Seful de cabinet al lui Antonescu se opreste la aceste ultime cuvinte cu relatarea disputei dintre Mussolini si general, trecand sub tacere cearta propriu-zisa. Prezent si el la respectiva intrevedere, printul Mihai R. Sturdza, legionar si ministru de Externe al Romaniei intre 14 septembrie 1940 si 26 ianuarie 1941, e mai putin discret. Acesta povesteste in memoriile sale cum Antonescu si-a pierdut firea si lucrurile au degenerat intr-o scena total neuzuala pentru intalnirile diplomatice la nivel inalt: „Generalul Antonescu, pe un ton calm, mai intai, dar din ce in ce mai ridicat, a atacat imediat raportul Altenburg-Roggeri si a enumerat din nou excesele maghiare din Ardeal. (Raportul purta numele celor doi diplomati care condusesera comisia germano-italiana de ancheta in nordul si estul Transilvaniei – n. red.)
La un moment dat, contele Ciano (ginerele lui Mussolini si ministrul de Externe al Italiei – n. red.) l-a intrerupt, observand: «Da, noi stim ca sunt duri!». Aceasta l-a infuriat pe general, care, ridicandu-se de pe scaun, a strigat: «Duri? Le vom arata noi duritate! Daca aceste excese continua, va fi un masacru al ungurilor in Romania!».
Calmandu-se putin, cu o luciditate si o putere de exprimare de care l-am vazut de multe ori capabil, a expus din nou gazdelor noastre eroarea si nedreptatea ce se facuse la Viena, precum si mestesugurile catastrofice pe care contele Teleki, un geograf experimentat, le-a intrebuintat pentru a falsifica obrazul etnic al Ardealului.
Mussolini, cu ochii pe harta pe care generalul o intinsese pe biroul sau, parea foarte interesat. Contele Ciano, care era probabil tot atat de bine informat asupra subiectului ca si protejatul sau, contele Teleki, mult mai putin.
«Si credeti dumneavoastra ca astfel de granite vor putea fi mentinute?», a intrebat generalul. Contele Ciano i-a raspuns: «Noi nu numai ca le-am recunoscut, dar le-am si garantat!». «Garantate sau nu, ele vor sari in aer, asta chiar v-o garantez!», i-a replicat generalul”.
Mussolini catre Antonescu: „Cum va explicati ca Franta victorioasa, in loc sa ia carma pentru a conduce Europa, ceea ce ar insemna sa iesi in teren descoperit, a preferat sa se ingroape, ca o natiune saturata, in linia Maginot? Ea a facut aceasta din teama sau dintr-un complex de inferioritate”
Romanii n-au obtinut, pana la urma, nimic de la italieni. Dar, in schimb, s-au edificat ca Mussolini renuntase la orice veleitate si se aliniase neconditionat politicii si pozitiei oficiale a nemtilor. Pentru Antonescu si oamenii sai, aceasta constatare a fost nu doar socanta, dar si ingrijoratoare.
Gheorghe Barbul relateaza cum, la un moment dat, Mussolini s-a apucat sa-i tina lui Antonescu o prelegere folosind exact cuvintele propagandei germane.
Liderul Italiei abandonase complet orice parere personala, preluand integral discursul lui Hitler: „Contele Ciano, care asista la intrevedere, isi ascuti urechile: Antonescu avu impresia ca privirea pe care acesta i-o arunca socrului sau era plina de subintelesuri. «Fiecare dintre noi a avut nevoie de un timp mai mult sau mai putin lung pentru a se elibera de complexele sale», replica Ducele calm. «Una peste alta, noi am trait», continua el dupa putin timp, «de la sfarsitul Primului Razboi Mondial, intr-o stare de frica permanenta. Instinctiv simteam ca victoria nu este definitiva. Cum va explicati, oare, o astfel de atitudine din partea natiunilor care puteau sa se considere ca cele mai puternice, dat fiind ca au obtinut castig de cauza pe campul de lupta?».
Mussolini isi continua analiza sa psihologica, fara a astepta raspunsul. Ducele il asigura ca fiecare vechi combatant ar fi revenit de pe front cu sentimentul, adesea subconstient, ca cel mai puternic a fost invins. Inamicii victoriosi ai Germaniei aveau un complex de inferioritate, fata de cel invins. Fiecare actiune politica a aliatilor purta amprenta acestui complex.
Foarte repede s-a renuntat sa se mai sustina ca cel mai puternic castigase, pentru a se afirma ca binele invinsese raul. Astfel, a fost inventata teoria culpabilitatii germane. Dat fiind ca pe plan militar se temeau de ea, se dorea dezarmarea Germaniei pe plan moral. «Altfel, cum va explicati ca Franta victorioasa, in loc sa ia carma pentru a conduce Europa, ceea ce ar insemna sa iesi in teren descoperit, a preferat sa se ingroape, ca o natiune saturata, in linia Maginot? Ea a facut aceasta din teama sau dintr-un complex de inferioritate», asigura Mussolini.
«Italia privea spre Alpi, iar voi, celelalte popoare ale Europei danubiene, spre Franta, fara sa intelegeti ca ea murea de frica», adauga Ducele. «Pentru ca ea sa nu capete constiinta fortei sale», continua el, «se facea zgomot in jurul Germaniei, asemeni cainilor care latra imprejurul ursului, pentru a-l intimida. Curajul – pentru ca el era o calitate germana – a fost calificat drept prostie; mandria germana a fost luata in deradere; disciplina, pentru ca se indreptau spre anarhie, a fost ridiculizata. O conspiratie europeana a fost formata pentru a-i convinge pe germani sa renunte la superioritatea lor evidenta si sa opteze pentru o mentalitate decadenta».
Ducele se opri un moment, apoi relua discutia, exprimandu-se cam in acesti termeni: «Eu detest inselatoria. Franta, intre 1918 si 1940, s-a comportat ca un atlet de circ care face demonstratia fortei sale ridicand greutati impresionante ca volum, dar care sunt goale. Dovada imposturii franceze a fost facuta in mai 1940, atunci cand Wehrmachtul a maturat marea armata mai usor decat armata poloneza, chiar si orbii au putut vedea ca vechea ordine se rezema pe o fictiune. Francezii insisi au sfarsit prin a intelege. Rapoartele ce ne parvin din Franta arata ca poporul a inteles in cele din urma ca toata propaganda antigermana ce i s-a facut intre cele doua razboaie mondiale nu era decat o minciuna grosolana. Il vede pe ocupantul german si ii este recunoscator ca nu este asa cum il descrisesera scriitorii si ziaristii sai incepand din anul 1870. Franta descopera acum Germania, ca si pe ca insasi. Ea este fermecata de tinuta corecta a inamicului si este deceptionata de sine. O pagina a istoriei a fost intoarsa si orice nostalgie a timpurilor trecute este deplasata», conchise Ducele“.
Ciano catre Antonescu: „Cred ca ar fi preferabil sa nu puneti germanilor asemenea intrebari. Adesea ei considera critica drept un semn de ostilitate. Si cum in cazul Romaniei ei nu au dovada contrara…“
In fata unei asemenea colectii de clisee propagandistice, afirmatii aberante si perceptii distorsionate ale realitatii, romanii prezenti in camera au inteles imediat situatia. Gheorghe Barbul conchide, dupa ce prezinta discursul lui Mussolini: „Pe Italia nu se putea, deci, conta. Ea urma orbeste Germania!“.
Lucrurile nu s-au oprit aici si niste intrebari puse de dictatorul roman l-au facut pe Mussolini sa ezite.
„«Ati castigat razboiul la Munchen (unde s-a semnat acordul pentru cedarea regiunii Sudete a Cehoslovaciei catre Germania – n. red.) fara sa dati nici o lupta», replica Antonescu. «De ce ati renuntat la un asemenea succes? Daca tentativa de a constitui Europa fara Germania ar fi esuat, este posibil sa excludem din lumea noastra Franta si Marea Britanie?».
Inainte de a raspunde, Mussolini pastra un lung moment de tacere. Contele Ciano arunca generalului o privire complice. Antonescu avea impresia clara ca ginerele Ducelui voia sa spuna ceva. «Franta si Marea Britanie sunt putrede», transa Mussolini. Dar spunand aceasta, el era lipsit de convingere; era mai curand o fraza de propaganda“. Dupa aceasta dezamagire, pentru delegatia romana urma marea incercare: drumul la Berlin si prima intrevedere a lui Antonescu cu Hitler. Gheorghe Barbul isi aminteste: „In aceeasi zi, pe peronul garii, la plecarea trenului lui Antonescu, Ciano il avertiza: «Cred ca ar fi preferabil sa nu puneti germanilor asemenea intrebari», spuse el, «adesea ei considera critica drept un semn de ostilitate. Si cum in cazul Romaniei ei nu au dovada contrara…». Antonescu marturisea ca Ciano spusese asta intr-o maniera atat de binevoitoare incat ar fi fost greu sa-i porti pica“.
Patru zile mai tarziu, romanii aveau sa descopere in capitala Germaniei o atmosfera infioratoare: „(…) La Berlin, tonul se schimba. Nu se discuta (Gheorghe Barbul facea paralela cu vizita la Roma – n. red.). Expunerile erau ascultate cu gravitatea pe care anumiti profesori o adopta atunci cand ii asculta pe candidati. Raspunsurile rasunau ca niste sentinte. Reichul era infailibil. (…)“.
