Adevarata poveste a „comisarului Moldovan“, un „Batman“ romanesc. Pe numele real Eugen Alimanescu, faimosul pistolar care a curatat Bucurestiul de banditi a sfarsit aruncat din tren de Militie

Comisarul Eugen Alimanescu este, probabil, cel mai cunoscut politist roman din toate timpurile. Pistolarul care a curatat Bucurestiul de banditi a intruchipat, in primii ani ai regimului comunist in Romania, aceasta obsesie pentru justitie a poporului mereu obidit si umilit de administratia corupta.

Facut celebru in epoca de presa comunista si de stilul sau eficient si foarte dur de lucru, avea sa sfarseasca tragic, la fel ca multi alti eroi ai perioadei de inceput a noului regim -aruncat din tren de militieni. Ulterior, Alimanescu avea sa fie reabilitat de regimul Ceausescu si urcat pe marile ecrane sub numele „Comisarul Moldovan“ de regizorul Sergiu Nicolaescu in anii ’70, intr-o serie de filme de actiune ramase celebre. Pentru tinerii de azi, insa, comisarul de politie Eugen Alimanescu, de la Brigada Fulger, poate fi asemuit mai bine cu un Batman bastinas, dar care in final pierde lupta si moare.

Povestea acestui supererou al Romaniei anilor ’40 este extraordinar de incalcita si nu poate fi inteleasa fara a largi cadrul ca sa vedem intai contextul.

Suntem la mijlocul lui 1945, aproape un an dupa ocuparea Bucurestiului de trupele sovietice. Ministru de Interne este comunistul Teohari Georgescu, omul rusilor, care a inceput deja epurarile. Din Politie au fost date afara majoritatea vechilor cadre, pe motiv ca slujisera vechiul regim si erau elemente dusmanoase, nedemne de incredere.

In Bucuresti mai sunt putini oameni de ordine, in timp ce fenomenul infractional a explodat. Romania fusese in razboi, asa ca arme se gaseau din belsug. Venirea rusilor a insemnat instalarea penuriei, introducerea cartelelor. Odata cu aceasta, au aparut – bineinteles – si bisnitarii, contrabandistii. In lipsa unor forte de ordine care sa-i rareasca, acestia au pus stapanire pe Capitala si si-au impartit-o. Intre bande au inceput rafuielile, foarte adesea cu arme de foc si chiar in plina strada.

„Din ordinul rusilor, toata armata fusese dezarmata si in tot Bucurestiul nu mai ramasesera decat cativa politai autentici. Si atunci, evident ca nu mai era niciun fel de ordine si niciun fel de siguranta“, isi amintea, in urma cu mai bine de un deceniu, istoricul Dinu C. Giurescu, care la momentul evenimentelor despre care vorbim avea 18 ani.

Este 1945. Comunistii dau afara din Politie vechii angajati si cauta sa angajeze tovarasi noi, de nadejde. Sunt inregimentati de-a valma tineri idealisti, gangsteri prieteni cu maharii din minister si oameni de pe strada, cu diverse meserii. Printre ei, un contabil anonim: Eugen Alimanescu

E momentul in care comunistii decid sa umple schema din Politie cu propriii oameni fideli. Se face apel la tinerii simpatizanti, fideli regimului, dar acestia sunt de multe ori studenti, intelectuali, oameni care pot sa lucreze in birouri, nu pe teren. Mai exista insa o categorie pe care regimul se poate baza.

„Stand in inchisori, comunistii au cunoscut lumea interlopa. Gangsteri, violatori, talhari, contrabandisti. Acestora li s-a facut un apel si li s-a spus ca daca vor intra in Politie si vor sprijini pe ministrul Teohari Georgescu, vor fi iertati de cazier. Mai multi gangsteri cunoscuti au intrat in Politie“, relateaza istoricul Stelian Tanase.

Laolalta cu acestia intra si tot felul de civili, din cele mai diverse medii. Printre ei, si un oarecare Eugen Alimanescu, functionar. Nascut in 27 august 1916, la Slatina, Alimanescu – la acea ora contabil la o firma din Bucuresti – are 29 de ani cand isi depune, la 1 iunie 1945, cererea de a fi angajat ca ofiter operativ in Militie.

Aceasta este versiunea oficiala. Acest contabil neinsemnat la o societate oarecare nu pare sa fi picat insa chiar din senin in noua Militie a poporului. Dan Mihaescu, regretatul umorist, scriitor si om de televiziune, care in 1945 avea 11 ani, isi amintea in documentarul „Bucuresti strict secret – Gangsteri si politisti“: „Era o cafenea, Nicusor Napoleon se chema. Unde Alimanescu, nefiind politist atunci – un frate de-al lui era sergent major – venea si era un fel de chibit, nu juca. Se mai jucau jocuri de noroc interzise atunci. Si mi-am dat eu seama ca atunci cand s-a facut o razie, politistii – care aveau un complice printre ei – s-au scuturat de zapada si au tropait foarte tare. La care Nicusor, patronul, le-a dat drumul la toti jucatorii prin spate si au strans banii intr-un sac. Cand a intrat politia nu mai era nimeni. Politia daduse semnalul asta. Si Alimanescu bantuia pe acolo, prin mediul ala“.

Stelian Tanase este mai direct: „Eugen Alimanescu este recrutat si angajat la Brigada 4 judiciara. Trebuia sa eradicheze violenta si crima organizata din Bucuresti“.

Construirea unui mit. „Civilul“ Alimanescu, incadrat direct la Brigada Fulger, beneficiaza din prima clipa de atentia ziarelor favorabile regimului comunist. Apare astfel in atentia poporului un supererou, un „Batman“ in varianta autohtona

Aceasta plasare direct in prima linie a luptei cu bandele de gangsteri poate parea ciudata, dar are si explicatia penuriei de politisti despre care s-a vorbit pana acum. Ceea ce urmeaza ne certifica insa faptul ca Alimanescu, marele pistolar care i-a lichidat la propriu pe banditii din Bucuresti, nu a picat chiar din cer in aceasta poveste.

Stelian Tanase, care a studiat arhivele Sigurantei si a Ministerului de Interne si a discutat in anii 1980-1990 cu cei care traisera acea perioada, mentioneaza: „Succesul lui Alimanescu s-a datorat, inainte de toate, protectiei lui Teohari Georgescu si a lui Iosif Sraier, secretarul general al guvernului. Avea informatii furnizate din aceasta zona de varf a MI, avea la dispozitie masini, oameni antrenati in folosirea armelor de foc si putea astfel sa ajunga repede acolo unde i se cerea prezenta”.

In foarte scurt timp, Eugen Alimanescu devine o vedeta nationala. Isi recruteaza propriii oameni – 22 de politisti – foarte bine antrenati si echipati de regim cu tot ce trebuie si trece la treaba. Trupa lui Alimanescu se numeste „Brigada Fulger“ si isi merita numele.

Inca din prima clipa, toate actiunile lui si ale oamenilor sai se desfasoara sub reflectoarele presei. Mai intai scriu ziarele regimului – Scanteia, Romania Libera. Apoi, povestea justitiarului care bantuie strazile Bucurestiului si lichideaza infractorii in schimburi de focuri ca-n filme umple toate ziarele. E si normal, acest tip de aventuri cu supereroi fac si azi audienta si trafic enorme.

Privind retrospectiv, povestile din ziarele de la mijlocul anilor 1940 au toate caracteristile „Stirilor de la ora 5“ – pline de violente, omoruri, lupte, totul in detaliu –, dar ca parte dintr-o campanie a regimului care are nevoie sa arate populatiei ca lupta cu temutii gangsteri.

Universul, 15 iulie 1945: „Surprins in somn, Tudose nu a mai avut timp sa reactioneze. Cand a incercat sa scoata arma, comisarul Alimanescu i-a pus iute catusele. La interogatoriu, Tudose a recunoscut crima”

Articolele se concentreaza pe figura centrala a comisarului de politie Alimanescu, supereroul Bucurestiului.

Ziarul Universul din 15 iulie 1945 (adica la doar o luna si jumatate dupa ce Alimanescu intrase oficial in Politie) scrie un articol incendiar sub titlul „Faimosul ucigas Tudose a fost prins”. „Individul care teroriza cartierele Crangasi, Chitila, Bucurestii Noi, savarsind zeci de spargeri, a fost arestat“, scrie Stelian Tanase in cartea „Zvonuri despre sfarsitul lumii“. Scriitorul si istoricul consemneaza in paginile cartii sale si articolul.

Iata relatarea din ziarul Universul:

„Constantin Tudose, bine-cunoscutul campion de ciclism si legionar notoriu, urmarit de Politia de Siguranta pentru activitati din trecutul regim, de profesie sofer-mecanic, ducea o dubla existenta. Sub masca sportsman-ului se ascundea un feroce criminal si un spargator de clasa. Pentru abilitatea lui a fost poreclit «omul-fantoma». Cand politistii erau siguri ca nu le mai scapa, gaseau locul parasit si o carte de vizita cu numele «Tudose».

Dupa tentativa de crima comisa asupra politistului Bonomi, comisarul Alimanescu a fost insarcinat cu urmarirea si arestarea lui Tudose. Joi, 12 crt., a fost informat ca Tudose este angajat sofer cu camionul la o firma si face curse pe ruta Bucuresti-Brasov-Tg. Mures si ca a doua zi pleaca in cursa. La 3 dimineata, neobositii agenti Gh. C., S. St. si B. I., condusi de seful lor, Eugen Alimanescu, s-au postat la capatul soselei Jianu (azi Bulevardul Aviatorilor – n. a.). La ora 4.00, camionul a aparut in mare viteza, indreptandu-se spre Brasov.

Soferul a recunoscut politistii care il asteptau pe marginea soselei si a inceput sa traga in directia lor. Nici unul dintre gloante nu si-a atins tinta. A inceput o urmarire ca in filme.

La un moment dat, Tudose s-a rasturnat cu camionul si a fugit in padurea Baneasa, unde s-a pierdut. Cercetarea camionului a furnizat indicii pretioase, inclusiv cel al ascunzatorii fugarului intr-o casa izolata in camp, langa Triaj. Ajunsi acolo, dupa ce au inconjurat locul, au intrat.

Surprins in somn, Tudose nu a mai avut timp sa reactioneze. Cand a incercat sa scoata arma, comisarul Alimanescu i-a pus iute catusele. La interogatoriu, Tudose a recunoscut crima din Casa Adventistilor din strada Eduard Grant, din noaptea de 10/11 martie, jaful de la bacania «La Grecoaica» din soseaua Ciurel, de la domiciliul industriasului Gogu Vasilescu din Sos. Giulesti etc“.

Acelasi ziar publica mai tarziu, pe 13 septembrie 1945, un alt titlu cu priza la public: „Crancena lupta intre politisti si raufacatori”.

Povestea este, de asemenea, foarte suculenta:

,,D. comisar-sef Eugen Alimanescu din Prefectura Politiei Capitalei urmarea de cateva saptamani doi periculosi talhari: Malovici Alexandru si Voiculescu Gheorghe, zis Vasilescu. Luni dupa ora 2 d.a., primind informatia ca cei doi raufacatori se afla in Piata Natiunii langa intrarea planseului ce acopera Dambovita pana la podul Senatului, d. comisar-sef Alimanescu, insotit de comisarul C. N., detectivii Gh. Ch., I P., P. S., G. S., au pornit la locul indicat, unde i-au recunoscut pe. Malovici Alexandru si alt infractor, Georgescu Alexandru.

Au inceput sa traga asupra lor focuri de revolver, in timp ce Voiculescu s-a refugiat in tunelul de sub planseul Dambovitei. Politistii au facut si ei uz de arme.
Malovici si Georgescu au fost raniti grav. Cei doi au fost transportati la Spitalul Brancovenesc. Pentru ca sub tunel se mai aflau opt banditi, comisarul-sef Alimanescu a cerut intariri.

A venit in ajutor o echipa romano-sovietica. Voiculescu a fost arestat… Ceilalti au reusit sa scape fugind. Au fost arestati toti la 3 noaptea pe Campul Chitilei”.

Bineinteles, toate povestile aveau happy-end. Alimanescu si oamenii sai, eroii pozitivi, ieseau biruitori din lupte crancene, iar banditii erau fie lichidati, fie capturati.

Stelian Tanase: „Alimanescu s-a remarcat repede prin stilul sau eficient. Modul sau de operare era foarte simplu. Cand ajungea intr-un loc, nu aresta infractorii. Prefera sa traga, uneori fara somatie. Acest lucru a fost foarte spectaculos, eficient, dar era de sorginte sovietica. Militia si NKVD-ul, in URSS, procedau la fel. Odata impuscati, gangsterii erau aliniati pe trotuar si lasati acolo mai multe zile”

Presa avea insa si materie prima pentru fabricarea acestui mit al supereroului care ii termina pe banditi. Stelian Tanase explica:

„Alimanescu s-a remarcat repede prin stilul sau eficient. Ajungea rapid fie in Obor, fie in Mandravela pentru a rezolva cazurile. Si-a construit o retea de informatori in lumea interlopa, o parte mostenita din inchisori prin filiera comunistilor, o alta si-a dezvoltat-o chiar in acei ani cand a fost comisar sef.

Modul sau de operare era foarte simplu. Cand ajungea intr-un loc unde s-a reclamat o talharie, un jaf, violente, nu soma, nu aresta infractorii. Prefera sa traga, uneori fara somatie.

Acest lucru a fost foarte spectaculos, a fost eficient, a surprins si gangsterii, a surprins si populatia, dar era de sorginte sovietica. Militia si NKVD-ul, in Uniunea Sovietica, procedau la fel. Preferau sa nu aresteze, sa nu faca procese, sa faca lungi anchete, si atunci ucideau in strada acolo unde exista un flagrant. Alteori ucideau chiar fara motiv.
Odata impuscati, gangsterii erau aliniati pe trotuar si lasati acolo mai multe zile pentru luare aminte atat a gangsterilor, dar si a populatiei civile care era, bineinteles, intimidata de asemenea practici“.

Scriitorul Dan Mihaescu isi amintea si el: „S-a facut aceasta Brigada Fulger, care era o brigada de interventie rapida. De exemplu, daca se reclama un atac armat in Giulesti, Brigada Fulger putea sa ajunga intr-o jumatate de ora la fata locului. Se facea de serviciu pe rand, existau masini la Capitala care-i aduceau pe toti si se mergea cu arma in mana. Adica nu mai era cu «uite mandatul de la procurori», nu stiu ce. Ati tras, am tras! (…)
Alimanescu a avut o politica foarte desteapta. Se spunea ca Teohari Georgescu aprobase ca infractorii cu peste 30 de condamnari sa fie direct impuscati daca erau prinsi in flagrant. Se pare ca Alimanescu a exagerat, in sensul ca a arestat niste infractori din astia cu peste 30 de condamnari, recidivisti, ii ducea in fata unui magazin, pe strada, spargea vitrina, ii impusca, punea un ziar pe ei si-i lasa acolo fara sireturi si fara curea. Ca hotii care treceau prin zona sa zica – bai, e nasoala! Nu l-a prins in flagrant! E scos din parnaie si impuscat! E nenorocire! Si a mai bagat frica in ei“.

Aceste executii extrajudiciare nu erau legale si bineinteles ca, uneori, Alimanescu si oamenii sai faceau pur si simplu excese ori erori si impuscau oameni nevinovati, pe care-i confundau sau ii nimereau din greseala. Aveau insa „spate“ puternic, presa nu scria nimic si ministrul inchidea toate dosarele.

Bucurestiul era insa, in acei ani, o casa de nebuni. Venirea rusilor si instalarea comunistilor la butoane daduse totul peste cap si in oras era haos. Nu doar soldatii rusi jefuiau si impuscau, ci si banditii ramasi de capul lor in conditiile in care insusi ministrul de Interne, Teohari Georgescu, isi adusese doi amici, pe spargatorii Constantin Cairo si Florica Voinescu, si-i facuse direct comisari de Politie, dupa care i-a bagat si-n Partidul Comunist.

Alimanescu stia ca in Politie sunt destui oameni corupti. Stilul sau de lucru il incomoda, pe de o parte, pe Teohari Georgescu, dar pe de alta parte justitiarul era mult mai util regimului. In primul rand, actiunile sale spectaculoase si eficiente ridicau popularitatea noii oranduiri, care arata ca lupta pentru cetateni impotriva infractorilor.

Pe de alta parte, exista surse care afirma ca regimul comunist s-a folosit de Alimanescu pentru ca, printre zecile de banditi impuscati pe strazile Bucurestiului, sa fie strecurati si inamici ai noii oranduiri, persoane indezirabile care trebuiau lichidate. Iar Alimanescu s-a achitat de aceste misiuni fara sa clipeasca. Era, deci, un instrument util.

„In anii 1940, stapanul Bucurestilor a fost kalasnikovul. Vedeai cadavre pe strazi, banditi ucisi sau trecatori nevinovati cazuti sub rafalele pistoalelor automate“

Stelian Tanase contextualizeaza: „In anii 1940, stapanul Bucurestilor a fost kalasnikovul. Vedeai cadavre pe strazi, banditi ucisi sau trecatori nevinovati cazuti sub rafalele pistoalelor automate. (…) Soldatii sovietici opreau oamenii la colt de strada, le luau ceasurile, paltoanele, posetele, ii descaltau de pantofi. Fenomenul a generat un climat fara precedent. Bucurestiul se intalnea cu penuria si violenta. Nu se mai gasea nimic. Armata Rosie a devalizat depozitele si a dus cam tot ce a gasit in Uniunea Sovietica. In aceste conditii, contrabanda, jafurile si talhariile capata o mare amploare. Magazinele de bijuterii erau atacate de bande, in timp ce politia nu mai putea face fata nici violentei si nici jafurilor. (…)

In acest climat de violenta, Alimanescu a aplicat metodele Militiei sovietice in combaterea criminalitatii – intai trage si abia apoi vezi ce si cum. Cu brigada lui, Fulgerul, a haituit infractorii cativa ani. Presa comunista ii facea campanie, faptele lui erau popularizate intens de ziare. A avut succes, a capturat mai multe bande“.

Comisarul Alimanescu devenise un produs de succes al propagandei noii oranduiri – unul din multe mituri construite cu abilitate in perioada comunista.

Publicatia Fapta, din 4 noiembrie 1945, titra: „Arestarea a trei temuti banditi. O lupta cu peripetii”: „Hotii care opereaza in Capitala cad unul dupa altul in mainile neobositilor nostri politisti.

Cel mai neprecupetit concurs e dat de dl ministru Teohari Georgescu, ministrul afacerilor interne, care a dotat politistii cu cele mai moderne arme automate si a intarit paza.

Zilnic, cei care erau obligati a calatori cu masinile pe soselele din jurul Capitalei erau jefuiti in plina zi. Banditii, dupa ce jefuiau soferii si pasagerii, ii lasau in cele mai sumare tinute si dispareau cu masinile.

O saptamana, politistii Brigazii «Fulger» au colindat cartierele Capitalei, comunele suburbane si limitrofe. Ieri la orele 19.00 s-a semnalat ca cei cautati se afla pe Calea Grivitei langa cinematograful Marconi. Trei masini ale Politiei si o patrula de jandarmi au pornit spre adresa. (…)

Retrasi in ganguri si prin curti, raufacatorii au deschis foc viu asupra politistilor. Publicul aflat in apropiere a fugit ingrozit. (…) Doi dintre banditi si detectivul Titus Ionescu au fost raniti. La un moment dat, banditii au terminat munitia si au abandonat lupta incercand sa dispara. A fost o urmarire ca-n filme care a durat doua ore. (…)

Trei banditi, anume temutul Constantin Palade, seful bandei, si aghiotantii sai, Lazar Constantin si Granit Costica, zis Capra, au fost prinsi. Cei trei banditi au recunoscut la Prefectura seria de jafuri savarsite in Capitala si imprejurimi. Dl comisar-sef Alimanescu pune in vedere tuturor acelora care au fost atacati si jefuiti sa se prezinte la Politie pentru a recunoaste pe banditi, masinile (15 la numar) si obiectele furate“.

Ziarul Universul din 11 octombrie 1945 anunta: „O dramatica lupta intre politisti si talhari pe Calea Mosilor. Un politist din Brigada volanta «Fulgerul» a cazut rapus de gloantele banditilor”:

„Comisarul Gheorghe Sincai a fost un darz luptator pentru dreptate, a stiut sa fie un brav politist, trimis mereu in cele mai periculoase misiuni. (…) Era trecut de miezul noptii, comisarul-sef Eugen Alimanescu, insotit de comisarii Gh. Sincai, Gh. Militaru, Nicolae Maxim si Alimanescu II (fratele lui Eugen Alimanescu – n.a.), un manunchi din cei mai neinfricati politisti, in doua masini goneau spre soseaua Colentina, unde aveau informatii ca se ascunde o banda de gangsteri care zilele trecute a atacat si jefuit pasagerii unui tramvai pe Calea Mosilor. (…)

In linistea noptii se aude un strigat de ajutor, de la una din ferestrele blocului de la nr. 234, in fata se afla o masina de piata, pazita de trei indivizi. Cand au observat ca sunt filati de Politie, au deschis focul cu pistoale automate. (…)

Sutele de gloante ce se trageau dintr-o parte si din cealalta fluierau sinistru in bezna noptii. Calea Mosilor devenise un adevarat poligon de tragere… Atrasi de zgomot, au coborat din acel bloc si alti gangsteri inarmati spre a veni in ajutorul celor din masina.
Din randul banditilor – care erau superiori numericeste – au cazut doi… Apoi un al treilea bandit… Lupta continua cu furie de ambele parti. (…) Banditii se vede insa ca erau invechiti in talharie si caliti in astfel de lupte, pentru ca trageau facand mare risipa de gloante. Trecuse o ora de cand cei cinci politisti continuau sa lupte. (…)

La un moment dat, pistolul comisarului Gh. Sincai amuteste. A fost lovit de 11 gloante in gat, frunte si in gura, de o rafala. Comisarul Alimanescu – cel mai cutezator politist – a fost si el ranit la mana dreapta, iar mantaua i-a fost sfasiata de cinci gloante in cinci locuri…

Dupa inca o ora, focurile s-au mai rarit. Banditii dandu-si seama ca vor fi doborati sau capturati, s-au tarat la masina la adapostul rafalelor de pistol automat, au disparut in intuneric, desi masina avea cauciucurile sfartecate. (…)

Politia Capitalei, mai ales comisarul Alimanescu, pierde prin moartea comisarului Gh. Sincai pe unul dintre cei mai indrazneti politisti din faimoasa echipa volanta «Fulgerul» si cel mai pretios ajutor in toate actiunile indraznete pe care le-au dus impreuna. Corpul neinsufletit al comisarului Sincai se afla depus la Biserica Sf. Gheorghe, iar inmormantarea lui se face azi, la ora 3 d.a.“.

Presa de dupa instalarea ocupatiei sovietice nu mai avea voie sa scrie despre aproape nimic. Subiectele de politica interna si externa, jafurile ostasilor rusi, penuria alimentara, teroarea impotriva opozitiei si disparitia unor persoane incomode erau interzise in paginile ziarelor, asa ca unicul refugiu era rubrica faptelor diverse – lupta cu fenomenul infractional

Istoricul Dinu C. Giurescu isi amintea: „Lui Alimanescu i se confectionase o aura, era omul care face dreptate, omul care a bagat spaima in banditi. Se spunea ca el opereaza si cu mijloace mai putin ortodoxe, adica ii mai si lichida. El era Justitiarul, omul care facea dreptatea. E mult spus ca era popular. Era cunoscut si privit cu simpatie. Eu, cel putin, spuneam – uite, domnule, ca mai exista un om care… Mai ales in atmosfera aia incerta, ca venea un regim pro-comunist. Oamenii isi doreau sa mai existe si stiri din acestea care restabileau, intr-un fel, ordinea. Iti mai dadea incredere”.

Asta se si dorea sa se obtina de la populatie intr-un moment in care lucrurile erau din ce in ce mai sumbre in Romania. Regimul stransese feroce latul cenzurii in jurul presei, care aproape ca nu mai avea voie sa scrie nimic despre politica. Era interzis sa scrii si despre abuzurile sovieticilor, despre situatia politica internationala, despre penurie, despre aparitia cartelelor pentru alimente, haine si multe altele, despre arestarile facute printre membrii opozitiei si ai intelectualitatii, despre epurarea Armatei etc.

Lipsiti de aproape orice subiect, jurnalistii aveau totusi nevoie sa umple paginile ziarelor cu ceva, iar faptul divers ramasese singurul domeniu cat de cat tolerat. Iar daca mai si scriai cum brigada regimului comunist – Alimanescu intrase si in Partidul Comunist – face ordine pe strazi, atunci problema era rezolvata. Faceai tiraj fara sa deranjezi pe nimeni.

Asa avem povestea din ziarul Universul, numarul din 17 octombrie 1945: „De la o vreme, banditii jefuiesc Capitala de la un cap la altul. Au devenit de o indrazneala uluitoare, nu atat prin felul cum faptuiesc talhariile, ci mai ales prin cutezanta cu care infrunta lupta cu politistii. Le-a intrat in cap pesemne «domnilor banditi» ca o parte dintre politisti fiind inlocuiti cu elemente noi, socotiti de ei fara experienta «copoiasca», isi pot ingadui sa jongleze cum vor ei cu acestia.

Socotelile lor au fost insa pe de-a-ntregul gresite, si asta dovedesc nu numai arestarile zilnice ce se fac, ci mai cu seama luptele indraznete pe care politistii nostri le dau in plina strada cu acesti ticalosi care nu numai ca jefuiesc avutul cetatenilor, dar imprastie si moartea pe unde trec. (…)

Acum doua seri, seful Politiei, Eugen Alimanescu, secondat de mai multi comisari, escortau pe faimosii spargatori Ion Gheorghe si Nicolae Covalciuc. Ajunsi pe strada Foisor unde urmau sa faca reconstituirea unei spargeri savarsita de cei doi talhari, politistii au fost ajunsi din urma de o masina din care a inceput sa se traga un potop de gloante asupra lor. (…) Banditii din masina s-au dat jos si, cu arme automate, au inceput lupta cu politistii in plina strada. Covalciuc si Gheorghe s-au furisat in tabara celorlalti banditi, care le-au dat si lor cate o arma. (…)

Covalciuc a fost ciuruit de gloante. Aceeasi soarta a avut si Gheorghe, care a murit mai tarziu la Politie. Vazandu-si tovarasii ucisi, cei sapte banditi veniti sa ii scape au intetit focul asupra politistilor…

Populatia cartierului a trait clipe de groaza… Gloantele fluierau peste tot, infigandu-se in peretii caselor, facand zob ferestrele… In toiul luptei alti banditi au fost raniti. Iata deci cum stiu sa se bata politistii nostri chiar atunci cand sunt «proaspeti» in meserie…“.

Doua zile mai tarziu, Universul din 19 octombrie 1945 scrie despre „Arestarea faimosului spargator de case de bani Iancu Broitman”:

„Brigada «Fulger» sub conducerea d-lui sef de Politie, Eugen Alimanescu, a fost inzestrata cu arme automate si in fiecare noapte se afla pe teren…

In ultima noapte a dat de urma unui spargator faimos, Iancu Broitman. Dupa cum se stie, ultima data cand a fost arestat, Iancu Broitman – seful tuturor spargatorilor din tara – a evadat de la Curtea Martiala. Lui Broitman nu ii rezista nici o cassa de fier. (…)

El dadea directive spargatorilor, care il ascultau orbeste. Lui i se aducea la cunostinta de oamenii lui locurile unde se afla casse de bani «bine garnisite» si reusita spargerii era garantata. Vestitii talhari Oscar Zusman si Itic Moisei erau oamenii sai de incredere (…).
Ieri-noapte echipa lui Eugen Alimanescu l-au pandit pe Aleea Alexandru, avand informatii ca va da o spargere. Dupa o jumatate de ora de asteptare, a fost vazut iesind dintr-o casa. Politistii s-au apropiat, l-au inconjurat si Broitman nu a mai avut timp sa faca uz de arma pe care o avea asupra lui. A fost dus la Prefectura Politiei, unde este anchetat. Brigada urmareste pe cei doi complici si se crede ca vor fi arestati in curand“.

Caderea in dizgratie. Dupa ce a lichidat la propriu bandele de mafioti, Alimanescu n-a mai fost util. La dosar a aparut ca se intalneste cu elemente dusmanoase regimului comunist. Dar acuzatiile oficiale au vizat infractiuni de drept comun. Intrase in card cu mafiotii pe care-i haituise

Comisarul Eugen Alimanescu chiar a avut, dincolo de propaganda uriasa de care era insotit, un merit masiv in lichidarea banditismului din Bucurestiul celei de-a doua jumatati a anilor 1940. Se vorbeste de 1.000 de infractori ucisi, raniti ori arestati de brigada sa, dar aceasta cifra e, foarte probabil, exagerata.

Insa momentul de glorie al comisarului a trecut repede. Vedeta presei si eroul publicului a cazut in dizgratia regimului pe masura ce vremurile se schimbau. Bandele din Bucuresti fusesera lichidate, asa ca nu mai era nevoie de astfel de vedete.

Stelian Tanase explica in documentarul „Bucuresti strict secret – gangsteri si banditi“: „Anul de glorie al lui Alimanescu a fost 1945. (…) De la un punct incolo, bravurile Brigazii Fulger incep sa fie privite cu alti ochi. Apar zvonuri ca se intamplau lucruri neobisnuite. Se tragea fara somatie, gangsteri ucisi cand erau dezarmati si ar fi putut fi arestati. Dispareau lucruri de valoare care ar fi trebuit sa ajunga ca obiecte delicte in depozitele politiei. Apar acuzatii de la cei prinsi care vorbesc in anchete si spun ca ar fi dat bani unora dintre membrii brigazii lui Alimanescu. Chiar si despre Alimanescu incep sa circule zvonuri.

Sunt relatari care ne spun ca facea chefuri cu femei de conditie indoielnica, sa nu spunem chiar prostituate. Ii placeau artistele de cabaret, balerinele.

Era acuzat ca facea contrabanda cu marfa furata. Intra in depozitul unui gangster si marfa aceea, stofe, bijuterii, alimente, medicamente, nu ajungea in depozitele politiei. Nu folosea drept corp delict in dosarele impotriva gangsterilor.

S-a spus despre, el, de asemenea, ca face favoruri unora dintre persoanele care erau anchetate si urmau sa fie arestate sau chiar se aflau in arest. Facea diverse aranjamente cu familiile celor arestati, bineinteles contra unor avantaje. Facea interventii pentru cunoscuti. Pentru pasaport, pentru casa, pentru un loc de munca”.

Dan Mihaiescu adauga: „Lui Alimanescu i s-au bagat insa niste bomboane otravite in brigada asta Fulger. Adica niste infractori notorii si de prima marime in profesia lor. I s-a imputat ca facuse niste chefuri din fondurile informative. Devenise seful serviciului «Bande». Serviciul «Bande» se ocupa de partizanii din munti”.

Acum, dupa aproape 80 de ani, e foarte greu de descoperit care a fost adevarul. E foarte probabil ca Alimanescu, ajuns la o asemenea cota de popularitate si de putere, sa fi fost luat de evenimente. Trezindu-se direct pe creasta valului in 1945, imediat dupa intrarea in Politie, fostul contabil era totusi un personaj capabil sa impuste cu sange rece atat banditi, cat si oponenti ai regimului ori oameni nevinovati. Asadar, scenariul implicarii in afaceri necurate cu cei pe care-i teroriza nu este complet exclus.

Pe de alta parte, nu e mai putin adevarat ca stilul repetitiv al tuturor regimurilor comuniste din lume, de la infiintare pana in zilele noastre, e acela de a-i compromite pe oamenii incomozi inscenandu-le fapte de drept comun. Alimanescu era o legenda vie printre romani, avansase intre timp la gradul de maior de Militie si mai era si membru al Partidului Comunist. Ar fi fost straniu sa fie transformat peste noapte, fara motiv, intr-o oaie neagra.

Dosarul de infractor de drept comun a picat la tanc. Discreditarea lui pe acest motiv era mult mai indicata decat daca s-ar fi spus ca a ajuns sa se implice in activitati ostile regimului.

Stelian Tanase spune: „In 1949 incepe urmarirea operativa a maiorului de militie Alimanescu. Cativa informatori ai Militiei si Securitatii semnaleaza ca «intretine relatii cu elemente dubioase si dusmanoase» vizavi de regimul comunist. Era vorba de burghezi, de oameni care-si pierdusera averile la nationalizare si aceste elemente il frecventau pe Eugen Alimanescu.

In dosarul intocmit lui Alimanescu vedem ca aceste legaturi cu elementele dusmanoase sunt mereu subliniate. Urmarirea declansata impotriva lui va confirma aceste contacte. (…) Se pare ca a protejat oameni din vechea lume care nu erau pe placul Militiei romanesti, asa cum a devenit ea in 1948, inlocuind vechea Politie”.

In noiembrie 1951, fostul erou al regimului comunist Eugen Alimanescu e trimis la Canalul Dunare-Marea Neagra, sa ispaseasca o condamnare de doi ani. Cand iese de acolo ajunge vanzator la un chiosc de ziare si tigari

Dincolo de toate aceste speculatii, cert este ca epopeea supereroului Eugen Alimanescu se incheie brusc. In 1947 e deja dat afara din Militie. In primavara lui 1951, dupa un an si jumatate de filaj, urmeaza ancheta. In noiembrie 1951 este trimis in colonia de munca de la Canalul Dunare – Marea Neagra, unde trebuie sa ispaseasca doi ani.

„Nu putea fi bagat in grupele de munca impreuna cu infractorii. I-au dat un alt nume, Panait, si a lucrat la birouri la inchisoare. N-a iesit de acolo niciodata, cat timp si-a ispasit pedeapsa“, explica Dan Mihaiescu.

Intors de la canal, fostul supererou Eugen Alimanescu s-a trezit, dintr-o data, un paria. Romania din 1953 nu mai avea deja nicio legatura cu Romania din 1944-1945.

„Cand s-a intors de la Canal era alt om. Nu si-a mai gasit locul in noua lume. Era un om de mare reputatie, considerat integru, era omul care lichidase problema gangsterismului in Bucuresti. Un asemenea personaj nu avea cum sa-si mai gaseasca locul. Incet-incet, el a fost impins la periferia societatii. Dat afara din Militie, i se incredinteaza un chiosc cu care sa-si castige traiul langa Catedrala Sfantul Iosif“, povesteste Stelian Tanase.

„La un timp dupa ce a iesit de la Canal s-a dus in audiente. Cineva l-a ajutat, se pare ca si Draghici a fost pentru. I s-a dat un debit de tutun, cu reviste. Va dati seama, mare responsabilitate era asta, sa vinzi chibrituri, tigari, ziare“, este si marturia lui Dan Mihaiescu.

Sfarsitul. E arestat din nou, pe motiv ca a facut delapidare si retea de crima organizata. Escortat de doi militieni, cade din trenul de Sinaia si moare in 1958. Autoritatile il incadreaza la „incercare de fuga de sub escorta“

Nu acesta este insa finalul acestei povesti naucitoare. Dupa un timp, Eugen Alimanescu e din nou arestat si anchetat, sub acuzatia de delapidare. Parerile celor care au urmarit cazul sunt, din nou, impartite pana la un punct, dar coincid in a sustine ca fostul comisar care curatase Bucurestiul de mafioti a sfarsit ucis de autoritatile comuniste.

Dan Mihaiescu spunea: „Nu stiu pe cine a mai suparat ca i s-a inscenat o delapidare. S-a facut control, inventar. Va dati seama, ce putea sa fure de la un chiosc? Si a mai venit o reclamatie de la Zimnicea, cum ca acolo ar fi dus banii furati din delapidarea asta de la debitul de tutun. Si a fost foarte ciudat atunci. A fost insotit de doi militieni si acuzatia a fost ca a fost incercare de evadare, a sarit din tren si, lovindu-se in cadere, a murit. Dar niste politisti care fusesera cu el in Brigada Fulger au spus: «Domnule, el stia saritura tiganeasca din tren! Stia sa faca rostogol, stia sarituri peste garduri. A fost omorat!». Adica i s-a dat branci exact cand treceau doua trenuri. Dupa o vreme, fratele sau a fost si el dat afara din Militie”.

Parerea lui Stelian Tanase e mai nuantata: „(…) A fost dat afara din Politie pentru coruptie in 1947, a fost judecat si condamnat la ani de puscarie (la Canal – n. red.) A fost acuzat ca era inteles cu unii gangsteri si se amestecase in diverse afaceri si lovituri. Eliberat dupa doi ani, i s-a incredintat un chiosc de tutun si ziare. Aici a organizat o retea infractionala. Intr-o noapte a fost arestat si suit in tren. Aproape de Sinaia a fost aruncat din tren. S-a comentat ca a fost mana Securitatii sau chiar a KGB-ului. Au circulat cateva versiuni, iar sfarsitul lui nu este lamurit nici pana azi. Unii spun ca a nu a murit in trenul de Sinaia, ca ar fi fost o inscenare ca sa-l faca disparut din calea rusilor care voiau sa-l duca in Siberia, chiar sa il omoare. Altii sustin ca ar fi trait pana in anii ’70, locuind intr-un bloc pe bulevardul Magheru“.

Cert este ca, din punct de vedere oficial, fostul comisar de politie Eugen Alimanescu, nascut in 1916 si ramas in memoria publicului din Romania sub pseudonimul „comisarul Moldovan“ din filmele lui Sergiu Nicolaescu, a sfarsit – oficial – in 1958, intr-un accident de tren. Conform versiunii livrate publicului la momentul respectiv, Alimanescu a incercat sa evadeze si sa sara din tren, dar din sens invers venea un alt tren care l-a ucis pe loc.