Cat de bine a fost ca Romania a platit anticipat datoria externa inainte de 1989? „Decizie gresita, dobanzile erau favorabile. Ne-am scos singuri de pe piata. Pana in 1996 nu ne-a mai imprumutat nimeni si n-am avut bani pentru retehnologizarea industriei”

Plata anticipata a datoriei externe de 11 miliarde de dolari de catre Romania, inainte de 1989, a fost o eroare catastrofala cu efecte teribile pe multiple planuri, arata economistii, finantistii si istoricii specializati pe aceasta tema consultati de aktual24.ro. Pe plan intern, 23 de milioane de oameni au fost condamnati la foamete, frig si privatiuni de neimaginat pana la rasturnarea regimului comunist.

Pe plan extern, neseriozitatea dovedita de statul roman a dus la pierderea credibilitatii, ceea ce a insemnat ca nimeni n-a mai vrut sa ne imprumute multi ani chiar dupa caderea lui Ceausescu.

In plan economic, lipsa finantarii a dus la imposibilitatea de a retehnologiza industria. In ansamblu, decizia in sine a fost o prostie izvorata din ignoranta si orgoliu, pentru ca niciun alt stat socialist n-a mai facut asa ceva, iar modul in care a rezolvat Polonia aceeasi problema ramane emblematic.

De trei decenii, plata datoriilor externe ale Romaniei de catre regimul Ceausescu ramane calul de bataie preferat al tuturor nostalgicilor. Cazul e dat drept exemplu pozitiv, dictatorul comunist e prezentat ca un erou care a infruntat Oculta mondiala, a obtinut independenta Romaniei si pentru asta a platit cu viata.

Pe YouTube circula fragmente video cu discursuri ale lui Ceausescu la congres, in care acesta se infoaie la straini si lanseaza amenintari aclamate in picioare la Sala Palatului.

Ceea ce lipseste din acest tablou face insa diferenta intre mit si realitate. Cei care lauda plata anticipata a datoriilor din perioada 1982-1989 omit sa spuna ca suma de 11 miliarde de dolari fusese imprumutata tot de Nicolae Ceausescu in anii 1970, pentru a construi o industrie grea care s-a dovedit neperformanta.

Decizia de a crea excedent „prin fortarea exporturilor si comprimarea mecanica a importurilor” (Bogdan Murgescu, „Romania si Europa, acumularea decalajelor economice”), ca sa se obtina valuta necesara platii rapide a datoriilor, a lipsit economia romaneasca de materiile prime fundamentale pentru a asigura functionarea ei, dar si populatia de alimente si produse de baza. Rezultatul a fost o tara saracita si inapoiata, cu industrie care fabrica produse necompetitive si intrata in faliment nedeclarat cu mult inainte de izbucnirea revolutiei.

Mai jos este inventariat efectul pe care l-a avut asupra Romaniei decizia de a plati anticipat datoria externa in anii 1980.

Financiar

Decizia luata de Ceausescu, de a plati anticipat datoria, a dus la pierderea credibilitatii Romaniei pe plan international. Conducatorul Romaniei a hotarat peste noapte, dupa ce a bagat tara in incapacitate de plata si a obtinut de la creditori amanarea cu 6 luni a achitarii ratelor scadente, sa nu mai negocieze reesalonarea platilor, urmand sa le plateasca inainte de termen.

A fost o decizie unilaterala, luata fara a se consulta cu partenerii de afaceri. Drept urmare, grupul creditorilor s-a intrunit la Paris si a decis ca, timp de 15 ani, sa nu mai acorde niciun imprumut Romaniei – sanctiunea standard pentru cei care isi incalca angajamentele financiare pe plan international, arata Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului Bancii Nationale a Romaniei.

„Ne-au chemat acolo si ne-au spus. De ce ne-au facut asta? Pentru ca asa este regula! In sistemul bancar, cand se dau imprumuturi pe o perioada, fiecare banca sau tara care a dat imprumut se asteapta sa ia cu dobanzile respective, banii astia, pentru o anumita perioada. Dai un imprumut pe 20 sau pe 25 de ani si ai o strategie, iti vin ratele timp de 25 de ani si vezi cum le incadrezi. Iti faci o strategie pe asta si te trezesti ca Romania iti impune alta strategie!”, a explicat Adrian Vasilescu pentru aktual24.ro.

Acelasi lucru l-a aratat si istoricul militar Petre Opris, in interviul acordat aktual24.ro: „Lucrul acesta (decizia unilaterala de a plati datoriile – n. red.) ne-a scos de pe piata si, in momentul in care am avut nevoie de credite, dupa 1989, pentru retehnologizare, nu am avut de unde sa luam! Pentru ca noi singuri am dat o lege! Cu Ceausescu in frunte! Ai pierdut un lucru esential in acel moment: credibilitatea! Si capacitatea de a planifica, impreuna cu altii, afaceri! Nu mai face nimeni niciun fel de afacere cu tine daca dintr-odata te superi si spui: «Nu, nu mai vreau sa iau niciun credit!». E treaba ta! Lumea poate sa mearga mai departe si fara tine! Si intri intr-un con de umbra si trebuie ulterior sa gasesti o modalitate de a contacta din nou persoanele care au bani si sa le propui niste afaceri. Si acestia pot sa spuna: «Imi pare rau. Ai zis o data asa, asa ramane!». Cum ii convingi?”.

Consecintele acestui gest necugetat al lui Ceausescu le-a resimtit si platit o tara intreaga mult timp si dupa caderea regimului comunist. Izolata financiar pe plan international, Romania n-a putut sa contracteze imprumuturi mult timp dupa 1990, iar reintrarea pe piata financiara mondiala s-a facut foarte greu, doar printr-un artificiu – delegarea catre BNR, printr-o lege speciala a Parlamentului, a atributiei de a obtine imprumuturi.

Recastigarea credibilitatii internationale pierdute din cauza lui Ceausescu s-a facut extrem de greu si doar datorita ajutorului primit de la Japonia – lucru neglijat complet de clasa politica romaneasca de azi. Compania Namura a acceptat in 1996 sa gireze niste imprumuturi uriase catre Romania atunci cand toata lumea evita tara noastra. Pentru a intelege cum se castiga un nume bun, Adrian Vasilescu da exemplul din 1999, cand BNR a refuzat sa suspende platile, asa cum ceruse Fondul Monetar International, si si-a achitat la timp obligatiunile pe care le facuse pe piata nipona.

Economie si industrie

Plata anticipata a datoriei externe s-a facut prin comprimarea artificiala (mecanica – dupa expresia profesorului Murgescu) a importurilor si a consumului intern. N-au mai fost bani de retehnologizarea industriei create cu atatea sacrificii facute de poporul roman in anii 1960-1970.

Istoricul militar Petre Opris, intr-un interviu acordat aktual24: „Aveam nevoie de retehnologizare. De exemplu, Oltcit: nu se mai vindea produsul respectiv! Si trebuia schimbat! Si pentru a schimba linia de fabricatie este nevoie de credit! Nu vii cu bani din buzunar!”.

Tot ceea ce facuse Romania pana atunci, facuse fara sa aiba un ban – doar din imprumuturi, a explicat Petre Opris: si uzinele Dacia, si Tractoare Brasov, si Autocamioane Brasov, si Oltcit Craiova – tot. Apoi, din 1981, taierea finantarii a pus bomboana pe coliva economiei romanesti care era deja intr-o criza teribila din cauza sistemului comunist centralizat, care prevedea planificarea tuturor actiunilor de la centru. A fost o reactie in lant dupa 1981, arata Petre Opris: „Retehnologizare si seriozitate si piese de schimb si subansamble si importuri si exporturi si piata si service-uri in punctele unde vinzi… Service-uri in tara, service-uri in strainatate, daca vinzi prin intermediul Renault, te atasezi de ei si le oferi o cota-parte din afacerea respectiva… Si uite-asa incep sa se invarta lucrurile. Si se invart cu ajutorul strainilor, nu prin Comitetul de Stat al Planificarii!”.

Din 1990 pana in 1996, cand a expirat perioada de 15 ani de carantina pe care ne-o impusesera marii creditori mondiali, Romania a pierdut enorm de mult timp, ratand complet startul reconstructiei.

Finantistul Adrian Vasilescu, de la BNR, explica: „Problema e ca s-a resimtit efectul dupa 1990! Intre 1990 si 1996, cand Polonia imprumuta, Ungaria imprumuta, Cehia imprumuta de peste tot, pentru ca trebuiau sa-si refaca economiile, noi n-am avut acces! Romania avea o singura sursa de imprumut: Fondul Monetar International”.

Falimentul Oltcit si al ARO sunt legate direct de aceasta incapacitate a Romaniei de a obtine imprumuturi pentru a retehnologiza fabricile. La un pas de aceeasi soarta a fost si Dacia, in acest caz salvarea venind in ultima clipa de la Renault, arata istoricul Opris.

Populatie

Decizia din 1981 a lui Ceausescu a avut cel mai vizibila consecinta in randurile populatiei. Pentru poporul roman, deceniul 9 al secolului trecut a fost unul de chinuri inimaginabile. Din magazine au disparut aproape toate produsele, alimentele se dadeau pe cartela, ca in timpul razboiului, electricitatea se intrerupea in fiecare zi, ore in sir, infrastructura a cazut in paragina, orasele erau lugubre noaptea, fara iluminat stradal si fara lumini la ferestre. Lipsea caldura din apartamente iarna, iar Elena Ceausescu, sotia dictatorului, ii invita pe cei nemultumiti „sa mai puna o plapuma pe ei, daca le e frig”.

In cartea „Romania si Europa…”, profesorul Bogdan Murgescu da si cifre concrete: „Importurile de lamai au scazut de la 36.000 de tone in 1980 la o medie de 16.420 de tone anual in 1985-1989, iar cele de portocale si mandarine de la 69.200 de tone in 1980 la 10.000 de tone in 1989”.

Cei care cred ca a consuma citrice este un moft pot primi si alte date privind alimente esentiale, relevante pentru declinul dramatic al nivelului de trai al populatiei.

Consumul mediu anual pe locuitor in Romania a fost:

– LAPTE SI PRODUSE DIN LAPTE: 162,9 litri in 1980 si 135,9 litri in 1989,
– CARNE SI PRODUSE DIN CARNE: 62 de kilograme in 1980 si 50,2 kilograme in 1989.

Datele trebuie luate insa cu mare prudenta, pentru ca regimul comunist incuraja falsificarea cifrelor, in mod frecvent fiind raportate lucruri nerealiste.

Spre comparatie, romanii consumau in 2020:
– 252,6 de litri de LAPTE SI PRODUSE DIN LAPTE si
– 77,4 kilograme de CARNE si PRODUSE DIN CARNE.

Romania a terminat anul 1989 pe ultimul loc in Europa, exceptand Albania, la absolut toate capitolele, cu o industrie depasita si o economie in colaps, o populatie saracita, infometata si indobitocita de lipsurile cronice ale celor mai elementare conditii de trai, dar si izolata complet pe plan international.

INTERVIU. Petre Opris, istoric militar: „Gorbaciov, cand a venit aici in 1987, s-a blocat cand i-a spus Ceausescu despre ce face el, democratia muncitoreasca. Sloganuri! Dar cu sloganuri nu poti sa conduci o economie! Gorbaciov nu era, totusi, un om pe care sa-l inseli. Stia ca e nevoie de investitii straine”

A fost o decizie buna aceea de a plati datoriile in ritm fortat? A suferit justificat poporul roman, pana in ’89? S-a realizat ceva prin chestia asta?

Dobanda pe care noi am avut-o stabilita cu Banca Mondiala pe diferite proiecte agricole a fost favorabila pentru Romania. Si totusi, Ceausescu a insistat sa fie achitate datoriile pe care le aveau fata de Banca Mondiala. A fost o ambitie a lui, astfel incat sa nu mai raspunda.

A fost buna decizia?

Nu!

Pentru tara…

In Banca Nationala se spune intotdeauna: „Nu, nu a fost buna!”. Creditele erau favorabile, dobanda era favorabila, se putea achita normal. In 1986-1987, guvernatorul Bancii Nationale a Romaniei, Florea Dumitrescu, a discutat cu creditorii straini si acestia i-au spus: „N-are rost sa achitati anticipat in conditiile in care voi ati devenit din nou solvabili!”. Si la 12 aprilie 1989 Ceausescu a anuntat ca nu mai ia niciun credit, ca se interzice cu desavarsire luarea de credite din strainatate. Lucrul acesta ne-a scos de pe piata si, in momentul in care am avut nevoie de credite, dupa 1989, pentru retehnologizare, nu am avut de unde sa luam! Pentru ca noi singuri am dat o lege! Cu Ceausescu in frunte!

„Ai pierdut un lucru esential: credibilitatea! Si capacitatea de a planifica, impreuna cu altii, afaceri! Nu mai face nimeni niciun fel de afacere cu tine daca dintr-odata te superi si spui: «Nu, nu mai vreau sa iau niciun credit!»”

Pai, si nu se putea da alta lege? Se abroga legea data de Ceausescu, era un nou regim…

Ai pierdut un lucru esential in acel moment: credibilitatea! Si capacitatea de a planifica, impreuna cu altii, afaceri! Nu mai face nimeni niciun fel de afacere cu tine daca dintr-odata te superi si spui: „Nu, nu mai vreau sa iau niciun credit!”. E treaba ta! Lumea poate sa mearga mai departe si fara tine! Si intri intr-un con de umbra si trebuie ulterior sa gasesti o modalitate de a contacta din nou persoanele care au bani si sa le propui niste afaceri. Si acestia pot sa spuna: „Imi pare rau. Ai zis o data asa, asa ramane!”. Cum ii convingi?

Le spui: „Uite, am schimbat, ala care a luat deciziile a fost impuscat, acum suntem altii”.

Cum s-a reusit lucrul acesta? Trebuie intrebat domnul guvernator al Bancii Nationale a Romaniei cum a reusit sa plaseze un credit pe piata japoneza, o cooperare cu japonezii, in conditiile in care noi, practic, trebuia sa dam un semnal ca reintram pe piata capitalista solicitand un credit pe care il puteam da inapoi foarte usor. Dar am reintrat in joc prin intermediul japonezilor! Si japonezii ne-au acceptat! Daca nu gasesti pe cineva in Europa, trebuie sa te duci undeva, departe, si acel prieten, ulterior, poate sa fie ajutat cu diferite afaceri in Romania. E o lume pe care nu o cunosc, dar banuiesc ca a fost doar un credit-balon de salvare, pentru ca ulterior, dupa schimbarea care a avut loc in 1996, sa vina investitori in Romania, sa vada ca am reintrat pe piata. A fost o pedeapsa pe care noi singuri ne-am creat-o in 1989, in aprilie, in momentul in care am spus: „Nu mai vrem credite!”. Aveam nevoie de retehnologizare. De exemplu Oltcit: nu se mai vindea produsul respectiv! Si trebuia schimbat! Si pentru a schimba linia de fabricatie este nevoie de credit! Nu vii cu bani din buzunar.

„Lucrurile se invart in economie cu ajutorul strainilor, nu prin Comitetul de Stat al Planificarii”

Deci, intr-un fel, falimentul Oltcit este legat si de aceasta problema, ca de exemplu n-am avut, statul roman n-a avut posibilitatea sa gaseasca resurse financiare sa-l salveze…

Sa-l salveze de la faliment.

Si probabil ca au mai fost si alte uzine care au…

Dacia a ramas la produsul respectiv…

Pana cand au venit francezii.

Pana cand a murit Ceausescu si a aparut CN2, a aparut Liberta, au aparut surogate, astfel incat, poate, cine stie, intr-o zi vine Fat Frumos pe un cal alb si ne salveaza de falimentul total, asa cum s-a intamplat in cazul ARO sau asa cum s-a intamplat in cazul Oltcit.

Asadar, si ARO a avut problema asta, nu s-a putut retehnologiza. Retehnologizare si seriozitate si piese de schimb si subansamble si importuri si exporturi si piata si service-uri in punctele unde vinzi…

Service-uri in tara, service-uri in strainatate, daca vinzi prin intermediul Renault te atasezi de ei si le ofera o cota-parte din afacerea respectiva… Si uite asa incep sa se invarta lucrurile. Si se invart cu ajutorul strainilor, nu prin Comitetul de Stat al Planificarii.

Ce a insemnat pentru industria romaneasca, in anii ’80, decizia de a nu se mai face imprumuturi din strainatate si de a se plati in mod accelerat datoria externa?

Autogestiune, autoaprovizionare, autoconducere.

„Este de inteles faptul ca, practic, Ceausescu, la randul lui, stia problemele! Si stia ca nu functioneaza!”

Si a functionat?

Bineinteles ca nu! Gorbaciov, cand a venit aici in 1987, s-a blocat cand i-a spus Ceausescu despre ce face el: democratia muncitoreasca. In 1982 a renuntat la dictatura proletariatului si a spus democratie muncitoreasca. Sloganuri. Dar cu sloganuri nu poti sa conduci o economie! Eventual, daca vrei sa dai cu oistea in gard, da! Mergi la nesfarsit cu chestiunea asta. Dar Gorbaciov nu era, totusi, un om pe care sa-l inseli.

Avea habar de…

Se ocupase si el de propaganda, stia foarte bine problemele economiei Uniunii Sovietice, stia ca are nevoie de investitii straine, deoarece fusese Cernobilul, s-au facut foarte multe cheltuieli in perioada respectiva. Era necesara o retehnologizare a economiei sovietice. Asa ca ceea ce ii spunea Ceausescu, ceea ce a vazut, in momentul in care a vizitat Bucurestiul, nu l-a surprins. Si totusi, Ceausescu a continuat cu ideile sale. Este de inteles faptul ca, practic, Ceausescu, la randul lui, stia problemele! Si stia ca nu functioneaza!

Si atunci de ce a mers inainte cu chestia asta?

Nu stiu. Probabil ca tine de psihologia personajului…

Ati gasit vreun document, un indiciu care sa va arate de ce am mers…

Nu. Nu am gasit niciun fel de raport medical, nicio evaluare psihologica, niciun fel de analiza. Nu cred ca exista. Nu cred ca si-a permis cineva sa faca o analiza.

Deci e clar ca, din punct de vedere economic si financiar au fost decizii gresite cand s-a renuntat la credite si s-au platit anticipat datoriile.

Da! Singura explicatie pe care am gasit-o la alti istorici si analisti politici este faptul ca, din pacate sau nu, economia comunista este nereformabila! Ori, Ceausescu a crezut in idealurile comuniste pana la capat. Nu-i putem reprosa lucrul asta. El chiar a crezut in chestiunea asta. Dar el nu a tinut cont de un singur lucru. Si el, si Gheorghiu-Dej: comunismul a fost un instrument despre care Molotov a povestit in memoriile sale. Un instrument pentru largirea granitelor Uniunii Sovietice. Si pentru plata produselor obtinute de tarani cu un pret foarte mic, astfel incat sa obtina tunuri, iar cu tunurile respective sa faca largirea granitelor. Ei n-au inteles ca fanatismul politic, practic, ii condamna sa fie niste vasali, matriosca (papusi rusesti goale pe dinauntru care ascund in interior alte papusi similare mai mici, care la randul lor contin alte papusi si mai mici si tot asa – n. red.), care pot fi schimbati oricand cu altii la fel ca ei, pusi in aceleasi functii. Deoarece comunismul incremeneste economia! Se merge la nesfarsit pana in momentul in care populatia se revolta. Cat de mult rezista populatia? Trebuie impulsuri din afara, pentru ca, din interior nu se vedea in perioada respectiva niciun fel de sansa. Se vehicula la Europa Libera numele lui Ion Iliescu intr-un fel sau altul. Eu nu l-am auzit niciodata numele respectiv la Europa Libera. Sunt alte persoane care spun ca a fost. Cum se poate modifica un sistem din interior? Legile fizicii nu permit acest lucru! Impulsul trebuie sa fie din exterior. Cum s-a facut acest impuls? Cine a fost catalizatorul? Ce fel de conditii au fost? E o alta discutie!

INTERVIU. Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR: „S-a platit datoria in cativa ani, dar a fost foarte rau. Romania nu era pregatita sa faca acest efort, iar Clubul de la Paris ne-a sanctionat, timp de 15 ani, pana in 1996, n-am mai avut acces la nicio piata din lume!”

Domnule Adrian Vasilescu, a fost bine ca Romania si-a platit anticipat datoriile externe in anii ’80? Aceasta este tema principala a nostalgicilor care considera ca prin aceasta Ceausescu a facut un act extraordinar, patriotic si de mare curaj, risipit ulterior de conducerile care au urmat.

Este drept ca s-a platit datoria, s-a platit in cativa ani practic, din 1983 pana in 1989, dar, ca sa raspund la intrebare: nu a fost bine! Sau, mai bine zis, a fost foarte rau, pentru ca Romania nu era pregatita sa faca un asemenea efort, sa plateasca dintr-o data o datorie acumulata in ani pentru a face industrie. Industria nu a fost capabila atunci sa participe la efortul tarii de a plati aceasta datorie, asa ca a fost imobilizata agricultura si, in general, toate sursele care erau folosite pentru aprovizionarea populatiei. Industria era in impas grav. Tehnologia nu exista, pentru ca noi am vorbit ani in sir de retehnologizarea industriei. In 1973, specialistii germani eram intr-o delegatie in Germania, intr-o echipa de jurnalisti care i-a luat interviu lui Willy Brandt, cancelarul de atunci al RFG (Republica Federala Germania – n. red.). Ei bine, specialistii germani ne-au spus asa: “Ati facut o industrie foarte buna, dar acum sunteti in impas pentru ca nu aveti bani s-o retehnologizati. Tehnologia a avansat foarte mult, v-a depasit si acum trebuie sa alergati dupa ea. Daca nu veti reusi in 10 ani sa retehnologizati industria, atunci veti fi nevoiti sa suportati consecinte grave”. Si asa s-a si intamplat! Pe un fond, ca daca nu explicam ce context international, se conjunctura s-a produs atunci, nu va intelege nimeni nimic. Practic, in 1973 a fost prima criza a petrolului, care a determinat scumpirea petrolului de la sub doi dolari barilul la 15-16 dolari. O scumpire enorma! A doua criza, in 78-79, a produs o noua scumpire a petrolului. Asta s-a intamplat in toata lumea. Dar miezul a fost in America. Statele Unite au primit primul soc si, bineinteles, efectul a fost transmis de acolo mai departe. Pentru ca solutia nu putea fi alta, pentru ca scumpirea petrolului le-a produs o inflatie foarte mare, iar ca sa dobori inflatia era nevoie de o innasprire a politicii monetare a FED-ului (Sistemul Federal de Rezerve al SUA – n. red.) si o crestere substantiala a dobanzii de politica monetara pe care FED-ul o practica atunci. Ei bine, pe acest fond, dobanzile bancare in toata lumea s-au ridicat cu 20% cand noi aveam o industrie care era capabila atunci sa prelucreze 35 de milioane de tone de petrol.

Pe an.

Da. Noi producand 12 milioane de tone. Tot restul era importat. Deci facusem industria ca sa importam cu 1,8 dolari barilul si am inceput sa platim pe importuri 12-14, pana la 20 de dolari barilul.

N-a fost o strategie foarte riscanta? Care pana la urma s-a dovedit pierzatoare?

La ce fel de strategie va referiti?

„Nu numai ca am pierdut imens platind datoria dintr-o data, dar am fost si sanctionati pe timp de 15 ani, sa nu avem acces pe nicio piata internationala din lume! Ne-au chemat acolo si ne-au spus. De ce ne-au facut asta? Pentru ca asa este regula!”

Atunci cand s-au gandit sa construiasca aceasta industrie petrochimica bazata pe import masiv, gandindu-se ca pretul va ramane mereu acelasi sau ca nu se va intampla niciodata nicio criza.

Ca sa fim corecti, aceasta strategie s-a facut intr-o conjunctura favorabila. Practic, nu poti sa vezi cum se schimba lumea. Mai ales cum se schimba fundamental si socant.

A cazut sahul Iranului…

Da, Romania avea relatii sahul Iranului, avea relatii foarte bune cu multe tari arabe si petrolul costa 1,8 dolari. Ne-am trezit in situatia asta… Asa ceva se mai intampla, deci nu asta a fost marea eroare, ca am facut aceasta… S-a schimbat lumea, practice. Odata cu caderea sahinsahului (revolutia islamica din Iran, din 1979 – n. red.) si cu alte intamplari din lumea araba, practic, s-a schimbat lumea atunci! Si asa ceva se mai intampla. Problema este ce decizie iei intr-o asemenea situatie. Si decizia a fost clar gresita! Decizia de a plati datoria facuta pentru a crea industrie, de a o plati din agricultura si de a infometa poporul. Aceasta a fost o greseala. Cea de-a doua a fost ca n-am inteles ce au facut cei din jur. Polonia, de pilda, n-a platit datoria! Si nu ca n-a platit-o in avans, dar n-a platit-o nici la timp! Si cand s-au schimbat lucrurile, polonezii au fost iertati de toata datoria pe care n-au platit-o, au ramas curati ca lacrima, nu mai aveau de platit nimic…

Dupa 1990.

Dupa 1990! Iar noi nu numai ca am pierdut imens platind datoria dintr-o data, dar am fost si sanctionati pe timp de 15 ani, sa nu avem acces pe nicio piata internationala din lume!

Cine ne-a sanctionat?

Clubul de la Paris! (Grup de creditori oficiali al carui rol este de a gasi solutii coordonate la dificultatile de plata cu care se confrunta tarile debitoare – n. red.)

A fost o decizie scrisa sau una informala?

A fost o decizie… Nici n-are importanta daca a fost scrisa sau informala. Ne-au chemat acolo si ne-au spus. De ce ne-au facut asta? Pentru ca asa este regula! In sistemul bancar, cand se dau imprumuturi pe o perioada, fiecare banca sau tara care a dat imprumuturi asteapta sa ia cu dobanzile respective banii astia pentru o anumita perioada. Dai un imprumut pe 20 sau pe 25 de ani si ai o strategie, iti vin ratele timp de 25 de ani si vezi cum le incadrezi. Iti faci o strategie pe asta si te trezesti ca Romania iti impune alta strategie.

“Problema e ca s-a resimtit efectul dupa 1990! Intre 1990 si 1996, cand Polonia imprumuta, Ungaria imprumuta, Cehia imprumuta de peste tot, pentru ca trebuiau sa-si refaca economiile, noi n-am avut acces!”

Istoricul Petre Opris mi-a relatat ca in 1986-1987 Romania a platit mare parte din datorie cu 80 de tone de aur pe care Ceausescu l-a vandut din rezervele BNR.

Ca sa va spun exact cum a fost: Ceausescu a luat, intr-adevar, aceasta decizie. A fost decizia lui Ceausescu. Cand nu mai avea putere economia se plateasca s-a apelat la aurul de la Banca Nationala. A vandut Banca Nationala, la dispozitia lui Ceausescu, acest aur care era in strainatate. Si atunci, Romania isi tinea aurul tot in strainatate. Am avut aur la FED, am avut aur in Banca Angliei si am avut aur in Elvetia, la Banca Reglementelor Internationale. Dar Ceausescu avea, cel putin, constiinta faptului ca facea o mare eroare si, imediat ce a platit datoriile, a inceput sa-l rascumpere. Si o parte din aurul vandut l-a recumparat in 1989.

Inteleg, asadar, din ce mi-ati explicat dumneavoastra, ca Romania si-a pierdut credibilitatea pe plan international in momentul in care a denuntat intelegerea pe care o avea, de a plati datoriile conform scadentarului, in momentul in care s-a razgandit si a anuntat ca plateste anticipat.

Exact. Dar problema e ca s-a resimtit efectul dupa 1990! Intre 1990 si 1996, cand Polonia imprumuta, Ungaria imprumuta, Cehia imprumuta de peste tot, pentru ca trebuiau sa-si refaca economiile, noi n-am avut acces! Romania avea o singura sursa de imprumut: Fondul Monetar International. Banca Nationala a stabilit imediat legaturi puternice cu FMI, au fost aici nenumarate echipe care au calculat si au recalculat cum sa iesim din aceasta poveste. FMI ne imprumuta periodic sume importante, in acei ani, cu o singura dobanda: obligandu-ne sa facem reforme. Nu ne lua alta dobanda. Ne imprumuta bani si ne obliga sa facem reforma. Si asta s-a intamplat pana in 1996, cand a expirat carantina. Si in 1996 a fost iar o situatie complicata. Guvernul de atunci avea probleme cu cresterea economica, cu inflatia, au fost trei ani cu inflatii cumplite, 200-250-300%, crescator trei ani, apoi cu o repetare (inca un an cu 300% – n. red.). In conditiile astea n avea nimeni disponibilitate sa imprumute guvernul. Si atunci Parlamentul a luat o decizie, a dat o lege special, pentru ca Banca Nationala nu are voie sa faca imprumuturi in contul tarii pe termen lung, adica de peste un an.

Da.

Si s-a dat o lege in Parlament prin care Banca Nationala a fost indrituita sa faca imprumuturi. Si a facut imprumuturi in Vest si in Est. Au fost doua imprumuturi teribil de avantajoase in Japonia. Chiar a fost ceva care merita sa intre in istoria tarii. Pentru ca acele imprumuturi in Japonia au fost facute pe girul companiei Nomura, una dintre cele mai mari companii financiare din lume, de la populatia Japoniei! Pescarii de pe mare, invatatorii, profesorii si asa mai departe au contribuit la un imprumut imens pentru Romania!

Cat? 100 de milioane de de dolari?

Nu, mai mult! Mult mai mult!

Eu atat am citit…

A fost aproape de un milliard de dolari!

Intr-adevar, o suma mare!

Si Occidentul ne-a imprumutat atunci!

Deci, si Occidentul!

Da. In acelasi pachet ne-a imprumutat si Occidentul. Am refacut rezerva valutara a tarii si in decembrie a fost o receptie la Londra, guvernatorul a fost acolo si a vorbit cu bancile care ne-au imprumutat, cu alte foruri din Occident, si in discursul guvernatorului de atunci a facut urmatoarea subliniere: am depasit o etapa periculoasa, am reusit sa refacem rezerva valutara a tarii, de aici incolo Banca Nationala isi incheie misiunea pe pietele internationale. Guvernul si alte institutii din tara, bancile private vor trebui sa continue ce am facut noi in 1996.

“Cei care ne-au imprumutat au avut garantia acestor fonduri, ca Banca Nationala este in stare sa plateasca tot ce a imprumutat”

Si acum va intreb: cum a reusit Banca Nationala a Romaniei, cum a reusit Mugur Isarescu sa-i convinga pe japonezi si pe creditorii din Occident sa ne imprumute? Dupa cum spuneti, in momentul acela, nimeni nu voia sa ne dea credit.

Simplu: din septembrie 1990 si pana la inceputul anului 1996, cand s-a dat aceasta lege, Banca Nationala a tinut o legatura permanenta cu Fondul Monetar International, cu Banca Mondiala si cu marile banci internationale. Delegatii ale acestor banci au fost aici, la noi, si ne-au indrumat rezolvarea problemelor de transformare a unei banci centrale legate de economia centralizata intr-o banca centrala moderna. Cei care ne-au imprumutat au avut garantia acestor fonduri, ca Banca Nationala este in stare sa plateasca tot ce a imprumutat. Si acum va mai spun ceva, ca imi scapase asta. In 1999 expira o parte din aceste imprumuturi pentru Japonia. FMI venise atunci cu un exercitiu, sa rezolve cu tarile din esalonul de est al Europei, care aveau mari greutati, sa rezolve unele lucruri, impunand ca aceste tari sa nu-si plateasca datoriile in Occident. Sa le amane un timp. Banca Nationala a Romaniei a spus atunci: „Nu, pentru ca noi nu avem datorii la nu stiu ce institutii! Avem garantia unei institutii, dar datoria este facuta la populatia Japoniei! Acei oameni asteapta banii inapoi de la noi si noi nu ne putem permite sa ne facem un nume atat de rau incat sa nu platim o astfel de datorie!”. Peste doi ani, FMI si-a recunoscut eroarea si in raportul din 2001 al FMI a fost scris: „Romania a avut dreptate!”.

Romania s-a recompensat ulterior, in vreun fel, fata de Japonia pentru acest ajutor pe care l-a primit intr-un moment cheie?

Nu era nevoie sa se recompenseze. Recompensa suprema a fost ca a trecut peste cuvantul Fondului Monetar International si si-a platit datoria.

Care a fost motivatia acestui sprijin venit de la compania Nomura si de la Japonia? Se stie ca in lumea financiara primeaza pragmatismul.

Compania Nomura stia ce este in Banca Nationala a Romaniei.

Deci a fost o relatie privilegiata.

Creditul moral al BNR a fost foarte mare atunci. Si a ramas! Al BNR si al guvernatorului (Mugur Isarescu – n. red.).

Deci, tragand linie, decizia lui Ceausescu luata in 1981 de a rambursa anticipat datoria a fost una proasta si a fost platita ulterior de romani pana in 1996… Ar mai fi o intrebare: nu a existat, dupa 1990, nicio incercare de a face membrii Clubului de la Paris sa revoce sanctiunea din 1981? Sa se arate ca s-a schimbat regimul, ca la conducere este altcineva…

Era inutil! Era inutil! Aici nu se iau deciziile intr-o zi si se amana sau se anuleaza a doua zi!