Cine a fost, de fapt, Mihai Caraman, spionul ingropat cu onoruri de comunitatea serviciilor de informatii romanesti si presa aferenta. De la „glorioasa“ activitate in slujba Moscovei si impotriva NATO pana la reactivarea sa dupa 1990 – Marturia lui Pacepa

Moartea generalului Mihai Caraman, urmata de inmormantarea sa cu mari onoruri din partea membrilor comunitatii de informatii romanesti si in aplauzele a numeroase persoane publice, inclusiv a unei parti a presei, a facut vizibila, pentru cateva zile, natura structurilor de putere care conduc azi Romania. Ocazional, legaturile stranse ale acestor structuri cu Securitatea comunista de dinainte de 1989 si radacinile lor rusesti par sa iasa la iveala, pentru ca apoi sa dispara iar in catacombe, de unde „au grija de destinul tarii“.

Stim ca generalul Caraman (11 noiembrie 1928 – 25 iulie 2024) a fost zugravit in emisiuni, postari pe retelele de socializare si cuvantari drept „un mare patriot“, un „om care si-a slujit tara fara sa faca politica“ si „un reper de profesionalism si talent“ pentru serviciile romanesti de informatii. Dincolo de aceste elogii exista insa si critici. Multe dintre acestea au fost formulate de fostul sau sef din DIE, generalul Ion Mihai Pacepa. Macar pentru ca readuc in memorie multe evenimente uitate sau romantate, merita ascultate si acestea.

Caraman ramane singurul ofiter de informatii roman decorat de KGB pentru merite deosebite in lupta impotriva NATO si a tarilor democratice. Tras pe linie moarta de Ceausescu, care afirma ca e omul rusilor, a fost reactivat de Ion Iliescu imediat dupa 1990, cu misiunea de a construi „noul“ serviciu „democratic“ de informatii externe al Romaniei. Asa a aparut SIE.

„Spionajul Romaniei, «democratizat» de KGB“

Plasarea unui om al rusilor in fruntea serviciilor de informatii externe romanesti dupa Revolutie a fost un soc pentru Occident, care a inteles brusc, in primavara lui 1990, ca la Bucuresti se schimbase doar seful, in timp ce vechiul regim comunist supravietuise deghizat.

In locul fostului dictator care izolase tara aparuse o noua putere care se pozitiona deschis sub tutela Uniunii Sovietice, iar amplasarea generalului Caraman la comanda SIE era o dovada extrem de clara. Spre deosebire de restul tarilor ex-comuniste – Polonia, Cehoslovacia, Ungaria –, care se desprinsesera abrupt din sfera de influenta a Moscovei, demarand pe repede inainte democratizarea institutiilor si reformele pentru revenirea la economia de piata de dinainte de 1939, Romania apucase in directie opusa. Aveau sa mai treaca inca 7 ani lungi de tot pana cand tara, odata cu schimbarea produsa la alegerile din toamna lui 1996, sa-si inceapa real despartirea de trecutul comunist si sa se apropie de Occident. Intre timp, insa, Romania ratase startul, celelalte tari din Europa Centrala erau departe, iar pe plan intern vechii activisti de partid si securisti isi consolidasera controlul, reciclandu-se cu succes in politicieni si oameni de afaceri.

Intr-un „cuvant retroactiv“ structurat pe 9 capitole la celebrul sau volum „Orizonturi rosii“, generalul Ion Mihai Pacepa, fost adjunct al DIE (Directia de Informatii Externe a Securitatii comuniste), avea sa arate, in 2010, cum „noua“ putere de la Bucuresti era, de fapt, aceeasi cu cea de dinainte. Intre cele 9 capitole, unul ii este dedicat chiar generalului Mihai Caraman.

Pacepa arata in aceasta parte adaugata la cartea initiala (aparuta in 1987) ca generalul Caraman, odata instalat la conducerea SIE in primavara lui 1990, a organizat printre altele actiuni de compromitere a unor diplomati americani la Bucuresti (in colaborare cu KGB-ul), asasinarea celebrului profesor Ion Petru Culianu la Chicago (critic acerb al regimului Iliescu), precum si snopirea in bataie a scriitorului Dumitru Mazilu, in propria sa casa de la Geneva, si furtul manuscrisului unei carti in care acesta promitea sa prezinte toate dovezile ca Iliescu a supervizat restaurarea vechii puteri comuniste, dupa scurta degringolada din decembrie 1989.

Capitolul VI al acestei parti scrise in 2010 a cartii „Orizonturi rosii“ e intitulat de Pacepa, cat se poate de sugestiv, „Spionajul Romaniei, «democratizat» de KGB“.

Fostul sef al DIE pastreaza tot timpul o paralela intre felul in care s-a incercat cosmetizarea KGB-ului in Rusia si a Securitatii in Romania dupa 1990. Exista asemanari tulburatoare, de natura sa trezeasca macar semne de intrebare.

„Dupa executarea lui Ceausescu, presedintele Ion Ilici Iliescu nu a suflat o vorba despre soarta serviciului sau de spionaj. In aprilie 1990, el a rebotezat insa CIE in SIE (Serviciul de Informatii Externe) si a instalat tacit la carma sa pe generalul Mihai Caraman, singurul ofiter de informatii roman decorat de KGB pentru «activitate exceptionala contra NATO». Este extrem de semnificativa asemanarea dintre aceste masuri si cele luate de Kremlin. Serviciul de spionaj sovietic a fost rebotezat ca si cel roman, cu un nume americanizat apropiat de cel al CIA (Central Intelligence Agency): Serviciul Central de Informatii. Seful «noului» serviciu, Evgheni Primakov, era un fel de Caraman sovietic, care si-a dedicat viata profesionala luptei impotriva aliantelor militare conduse de SUA“, isi incepe Pacepa analiza.

Urmeaza apoi prezentarea traseului neromantat al lui Mihai Caraman. Dupa cum se va putea usor observa, activitatea acestuia nu a fost in slujba Romaniei, ci in cea a Uniunii Sovietice. Sigur ca prezentarea lui Pacepa, mai ales acolo unde intervine cu observatii personale, poate fi subiectiva si manipulatoare. Insa faptele, trecerea in revista efectiva a carierei lui Mihai Caraman, sunt publice, cunoscute pe plan international, chiar daca in Romania – ce surpriza! – astfel de documente si studii lipsesc aproape cu desavarsire.

„La Paris, Caraman avea un consilier personal sovietic, colonelul PGU Vladimir Archipov, care lucra acoperit la ambasada URSS din capitala Frantei si avea sarcina unica de a dirija pe Caraman in cazurile legate de NATO“

Asadar, iata mai jos, descrise de Pacepa, ispravile pentru care generalul Mihai Caraman a fost onorat, la sfarsitul lunii iulie, de o mare parte din comunitatea serviciilor de informatii romanesti, de o parte a presei si de multi dintre cei care au ocupat s-au inca ocupa functii importante in statul roman:

„(…) Caraman si-a inceput colaborarea cu KGB in 1962. Atunci Caraman lucra sub acoperirea de diplomat la Paris, unde a recrutat pe Francois Roussilhe, un francez care lucra in conducerea departamentului pentru pastrarea documentelor secrete din cartierul general al NATO, care atunci se gasea la Paris. Cazul Roussilhe a fost pus imediat sub controlul serviciului sovietic de spionaj, PGU. Cele cateva mii de fotocopii ale planurilor curente si de perspectiva ale Aliantei Nord Atlantice furnizate de acest agent in primul an de colaborare cu Caraman au fost atat de importante pentru Uniunea Sovietica, incat PGU a hotarat sa-l remunereze pe «Taras Bulba» (numele de cod al lui Roussilhe) cu monede de aur pe care Caraman le primea de la Moscova inaintea fiecarei intalniri. La cererea PGU, Caraman l-a preluat apoi in legatura sa pe colonelul turc Nahit Imre, care fusese recrutat de DIE (Directia de Informatii Externe a Securitatii Statului din Romania – n. red.) in Ankara si devenise dupa aceea director financiar adjunct al NATO.

Totul a mers bine pentru PGU pana in 1969, cand colonelul Ion Iacobescu, care era adjunctul lui Caraman in Paris si ii cunostea agentii, a cerut azil politic in Statele Unite. Moscova a intrat in panica si atunci am luat contact pentru prima data cu aceste cazuri care au fost atat de secrete incat, desi eram sef adjunct al DIE, nu am stiut nimic despre ele. Generalul Nicolae Doicaru, seful DIE, si colonelul Constantin Murariu, seful biroului NATO, erau singurii care le cunosteau. Ceausescu a intrat in si mai mare panica, temandu-se ca aceste cazuri vor compromite perceptia, pe care si-a creat-o atat de greu in Occident, ca ar fi independent fata de Moscova“.

Pacepa relateaza ca a fost trimis urgent de Ceausescu la Paris, ca sa vada cat de mari sunt daunele. Ajuns in capitala Frantei, acesta a descoperit ca ofiterii Roussilhe si Imre, „cartitele“ lui Caraman in Cartierul General al NATO, disparusera fara urma – lucru oarecum de asteptat. Insa adjunctul DIE trimis de Ceausescu la Paris a mai descoperit ceva: „La Paris, Caraman avea un consilier personal sovietic, colonelul PGU Vladimir Archipov, care lucra acoperit la ambasada URSS din capitala Frantei si avea sarcina unica de a dirija pe Caraman in cazurile legate de NATO. Nimeni din DIE, inclusiv seful sau, nu stia despre asta”.

Pentru a nu strica relatiile cu americanii intr-un moment in care tocmai luase hotararea sa contracteze imprumuturi masive din Occident, cu care sa cumpere tehnologie pentru modernizarea industriei romanesti, Ceausescu a decis in toamna lui 1970 sa desfiinteze imediat departamentul anti-NATO din DIE. Asta, „in ciuda repetatelor proteste ale generalului Aleksandr Saharovski, care a creat Securitatea si DIE, dupa care a devenit seful PGU (spionajul extern al Uniunii Sovietice – n. red.)“.
Recuperat si tinut la Bucuresti, Mihai Caraman avea sa fie reactivat de rusi cativa ani mai tarziu, relateaza Mihai Pacepa. Evenimentul se petrecea cu un an inainte ca insusi generalul Pacepa sa fuga in SUA: „In 1977, seful Directiei de Contraspionaj a Securitatii, generalul-lo- cotenent Gheorghe Moga, m-a vizitat agitat la birou. «L-au reactivat pe Caraman», mi-a raportat Motul, cum obisnuiam sa-i spun in anii in care mi-a fost subordonat in DIE. Pe atunci Caraman avea gradul de general-maior si era seful Directiei de Contrainformatii a DIE. L-am sunat pe Ceausescu si peste un sfert de ora eram in fata lui impreuna cu Moga. Acesta i-a citit continutul unei discutii dintre doi ofiteri acoperiti ai PGU din Bucuresti care fusese inregistrata in secret pe banda magnetica. Din continutul ei a rezultat ca PGU a intrerupt brusc legatura cu generalul Caraman in 1969, dupa disparitia lui Iacobescu, si ca a restabilit-o acum la Bucuresti. Ceausescu a ramas mut minute in sir. Apoi a ordonat ca «porcul» sa aiba microfoane si in pantofi si sa fie filat zi si noapte. Ceausescu s-a temut sa-l aresteze, pentru a nu irita Moscova, dar a ordonat mutarea lui din DIE la Inspectoratul de Securitate al Municipiului Bucuresti, unde nu avea acces la secrete reale”.

„In 1990, cand Caraman a fost numit sef al SIE, el si-a inceput activitatea tot cu o operatiune anti-NATO: compromiterea unuia dintre conducatorii aliantei. Caraman s-a dus la Paris si a inmanat personal unei reviste franceze un dosar prezentandu-l pe Charles Hernu, fost ministru francez al Apararii, drept agent al mai multor servicii de spionaj din blocul sovietic. Actiunea lui Caraman este aproape identica cu operatiunile Moscovei in acelasi an 1992 cu scopul de a compromite ca spioni sovietici cateva importante personalitati occidentale“

Lucrurile devin cu adevarat interesante dupa decembrie 1989. Odata cu rasturnarea lui Ceausescu, proclamarea Romaniei democratice, desfiintarea oficiala a Securitatii si a Partidului Comunist, s-ar fi putut crede ca epoca intunecata luase sfarsit. Cei care au trait acele vremuri isi amintesc entuziasmul extraordinar al romanilor, care au refuzat propunerile lui Iliescu de a instaura in tara un socialism cu fata umana. Noul lider de la Bucuresti a fost admonestat public de multime cand a inceput sa le spuna oamenilor „tovarasi“ si sa le explice ca Nicolae Ceausescu intinase doar nobilele idealuri ale socialismului.

Solidaritatea internationala cu romanii atinsese cote de neimaginat. In tara soseau mii de tiruri supraincarcate cu bunuri de toate felurile trimise de oamenii de rand din Occident. Acestia trimiteau chiar si bani, la intamplare, iar guvernele acestor tari se raliasera acestei efuziuni.

Iluziile ca la Bucuresti revolutia maturase comunismul si Securitatea s-au risipit destul de repede.

Mihai Pacepa: „In 1990, cand Caraman a fost numit sef al SIE, el si-a inceput activitatea tot cu o operatiune anti-NATO: compromiterea unuia dintre conducatorii aliantei. La mai putin de un an de la numirea sa ca sef al SIE, Caraman s-a dus la Paris si a inmanat personal unei reviste franceze un dosar prezentandu-l pe Charles Hernu, un fost ministru francez al Apararii (1981-1985), drept agent al mai multor servicii de spionaj din blocul sovietic. Hernu a fost de departe cel mai puternic sustinator al NATO din guvernul francez, care pe atunci avea o atitudine rezervata si oscilanta fata de Alianta Nord-Atlantica. (…)

Aceste acuzatii nu sunt reale. In perioada in care Ion Iacobescu primit azil politic in SUA am fost sef adjunct al DIE si am condus colectivul care i-a analizat pe toti agentii DIE din Franta pentru a stabili care dintre ei erau cunoscuti de Iacobescu. Hernu nu figura ca agent. In 1985 am revazut impreuna cu directorul DST, Yves Bonnet, toate cazurile de cetateni francezi descrisi de Ion Iacobescu ca ar fi avut relatii, chiar si tangentiale, cu DIE. Din nou numele lui Hernu nu a aparut. In noiembrie 1996, Yves Bonnet, care acum era membru al Parlamentului francez, a dat un interviu prestigioasei reviste franceze «L’Evenement du Jeudi» in care a confirmat ca, in toti anii in care a condus DST, aceasta organizatie nu a avut nici o informatie potrivit careia Charles Hernu ar fi colaborat cu serviciile de spionaj ale blocului sovietic.

Actiunea lui Caraman impotriva lui Hernu este aproape identica cu operatiunile declansate de Moscova in acelasi an 1992 cu scopul de a compromite ca spioni sovietici cateva importante personalitati occidentale. (…) Faptul ca Moscova s-a grabit sa confirme spusele lui Caraman dand «documente» suplimentare aceleiasi reviste franceze este o alta dovada ca operatiunea contra lui Hernu s-a nascut tot in URSS“.

Daca toate randurile de mai sus ar putea fi puse la indoiala de cineva, in schimb actiunile violente impotriva personalitatilor din Diaspora care demascau regimul Iliescu drept continuator al regimului Ceausescu nu au cum sa fie contestate. Lucrurile sunt de notorietate si romanii care au trait acele vremuri isi aduc aminte scandalurile uriase izbucnite, precum si campaniile de presa dezlantuite pe plan intern pentru a discredita victimele.

SIE dupa 1990, sub comanda generalului Caraman: cazul atacului asupra scriitorului Dumitru Mazilu si asasinarea profesorului Ion Petru Culianu. Americanii le-au transmis romanilor ca asteapta sa le fie predat criminalul. Bucurestiul nu l-a deconspirat insa niciodata

Mihai Pacepa readuce in prim-plan doua dintre aceste episoade pe care, foarte probabil, publicul le-a uitat intre timp, dar care sunt relevante pentru a intelege cum aratau si ce faceau „noile“ servicii de informatii romanesti, prezentate de puterea de la Bucuresti ca fiind fara nicio legatura cu vechea politie politica.

Mai jos, evenimentele: „Cu generalul Caraman la carma, SIE si-a pastrat toate atributiile unui serviciu de spionaj de tip sovietic. Una dintre ele era neutralizarea oponentilor politici din Occident si mutilarea sau lichidarea celor care indrazneau sa-l sfideze pe dictator sau sa divulge legaturile lui secrete cu Moscova.

Profesorul disident Dumitru Mazilu, care la cateva zile dupa rasturnarea lui Ceausescu a devenit numarul doi in Frontul Salvarii Nationale, dar care a demisionat dezgustat cateva luni mai tarziu si s-a refugiat in Elvetia, a comis ambele crime de lese majeste: i-a denuntat pe Iliescu si serviciile sale secrete ca pioni ai Moscovei si a hotarat sa-si publice memoriile care, dupa cum spunea el, dovedeau «negru pe alb» aceste afirmatii.

Curand dupa ce s-a stabilit in Geneva, Mazilu a fost atacat de doi indivizi mascati care au intrat cu forta in locuinta lui. Atacatorii au luat cu ei un manuscris de 311 pagini intitulat «Revolutia furata», care descria relatiile lui Ion Iliescu cu Moscova in zilele ce au urmat rasturnarii lui Ceausescu, si l-au amenintat pe Mazilu ca il vor omori daca va continua sa-si «denigreze tara».

In comunicatul Agentiei France Presse (6 martie 1991) care relata acest eveniment se mentionau alte doua cazuri de «agresiune» in care se suspecta mana SIE: un activist din departamentul romanesc al Federatiei Internationale a Drepturilor Omului, care dezlantuise o campanie de demascare publica a noului lider criptocomunist roman, fusese crunt batut in Elvetia, iar presedintele acestui departament primise recent amenintari cu moartea.

La scurt timp dupa aceasta, Ioan Petre Culianu, un profesor de renume mondial care devenise vehement critic al «noii» Securitati, a fost asasinat in SUA si expertii occidentali au suspectat din nou mana Serviciului de Informatii Externe al lui Caraman.

In 1990, Culianu a inceput sa publice in presa occidentala, in cea romana si in cea a emigratiei articole in care prezenta «noua» Securitate drept o marioneta a KGB. «Numai cand Romania va scapa de Securitate, ea va fi cu adevarat libera», a declarat profesorul Culianu intr-un interviu acordat revistei «22» la 5 aprilie 1991. Sase saptamani mai tarziu el a fost gasit mort in toaleta Universitatii din Chicago, unde era profesor.

Politia statului Illinois si FBI au stabilit ca profesorul Culianu a fost executat in stilul tipic al KGB si al Securitatii: impuscat in ceafa. Atat organele de ancheta americane, cat si scriitorul american Ted Anton, care a studiat cazul Culianu timp de cinci ani, au obtinut numeroase informatii care conduc la concluzia ca serviciul de spionaj al Romaniei nu este strain de acest asasinat. De altfel, potrivit unei stiri publicate la acea vreme in Bucuresti, conducerea FBI i-ar fi spus ministrului de Interne roman Gavril Dejeu, in iulie 1997, cand acesta se afla in vizita la Washington, ca «asasinul lui Culianu e in Romania» si ca FBI asteapta ca guvernul din Bucuresti sa i-l puna la dispozitie”.

Americanii au asteptat zadarnic. Romania nu l-a predat niciodata FBI-ului pe asasinul lui Culianu si nici nu l-a judecat in tara pentru crima sa, semn ca acesta a executat pur si simplu un ordin al superiorilor sai din serviciile de informatii „democratice“.

Faptul ca, dupa 1989, nu s-a schimbat nimic nici in simbioza dintre institutiile „civile“ ale statului roman si serviciile secrete poate sa fie o buna explicatie pentru stirile pe care, ocazional, le mai citim azi despre inalti functionari plasati in pozitii-cheie si despre care aflam ca sunt, de fapt, ofiteri acoperiti. Cel mai probabil, este inca una dintre mostenirile perioadei comuniste, un mod de lucru pastrat dupa 1990.

„SIE, sub conducerea lui Caraman, a pastrat, de asemenea, majoritatea cadrelor acoperite ale spionajului Romaniei comuniste. La un an dupa rasturnarea lui Ceausescu, aproximativ 80% din totalul ambasadorilor romani aflati la post si peste 60% din cel al directorilor din MAE si MCE erau aceiasi ofiteri deplin conspirati sau agenti pe care DIE ii platea“

Pacepa relateaza cum s-a facut „tranzitia“ in Ministerul Afacerilor Externe si in Ministerul de Comert Exterior: „SIE, sub conducerea lui Caraman, a pastrat, de asemenea, majoritatea cadrelor acoperite ale spionajului Romaniei comuniste. La un an dupa rasturnarea lui Ceausescu, aproximativ 80% din totalul ambasadorilor romani aflati la post si peste 60% din cel al directorilor din MAE (Ministerul Afacerilor Externe – n. red.) si MCE (Ministerul Comertului Exterior – n. red.) erau aceiasi ofiteri deplin conspirati sau agenti pe care DIE ii platea pe vremea cand eram la carma sa. In iunie 1991, de exemplu, cu ocazia vizitei oficiale pe care premierul Petre Roman a facut-o in Kuweit, el a fost intampinat de ambasadorul Gheorghe Serbanescu, un ofiter DIE de trista amintire care functionase ca agent de legatura cu grupele teroriste ale Organizatiei de Eliberare a Palestinei, OEP. Printre «meritele» sale profesionale s-a inscris si operatiunea de «pedepsire» a prestigioasei scriitoare Monica Lovinescu de la Paris, care a infierat cu ascutita ironie incercarea lui Ceausescu de a crea prima dinastie comunista din istorie.

Dupa cum a rezultat din propriul raport din acea vreme, maiorul Serbanescu a instruit personal echipa de teroristi OEP care, conform ordinului lui Ceausescu, urma sa o bata pe Monica Lovinescu in asa hal, incat sa nu mai fie in stare «sa scrie si sa vorbeasca tot restul zilelor ei». Operatiunea (descrisa in «Orizonturi rosii») a avut loc dupa doua saptamani si a fost efectuata de teroristi OEP deghizati in postasi. Pentru «inventivitatea» de care a dat dovada in acest «caz», Serbanescu a fost promovat la gradul de locotenent-colonel si a devenit translatorul personal al lui Ceausescu pentru limba araba“.

Pus ministru de Externe, Teodor Melescanu a fost intrebat direct, in februarie 1993, daca „nu credeti, domnule ministru, ca mentinerea in corpul diplomatic de dupa Revolutie a unor persoane care au colaborat cu fosta Securitate inainte de Revolutie aduce daune imaginii Romaniei peste hotare?“.

Melescanu – ramas de atunci pana acum cativa ani in prim-planul politicii romanesti si chiar pus oficial director al SIE in perioada guvernarii Victor Ponta – a raspuns nonsalant ca toate tarile din lume folosesc spioni sub acoperire diplomatica. Era, de fapt, o evitare a problemei ridicate de jurnalistul Doru Cosma, de la „Revista 22“, pentru ca acesta nu-l intrebase pe Melescanu de ce sunt ofiteri ai SIE sub acoperire diplomatica, ci de ce sunt folositi in continuare aceiasi ofiteri ai Securitatii ceausiste, care aveau la activ crime, actiuni subversive, colaborau cu teroristii si erau formati ca anti-occidentali, anti-americani, pro-rusi etc.

In luna mai 1992, la 5 luni dupa dizolvarea oficiala a URSS si la presiunea insistenta a statelor occidentale, Ion Iliescu a decis, in sfarsit, inlocuirea lui Mihai Caraman din functia de sef al SIE. Inainte de asta, presedintele Romaniei l-a inaintat la gradul de general-colonel, pentru a nu lasa niciun dubiu in privinta aprecierii muncii depuse de acesta in fruntea Serviciului de Informatii Externe al Romaniei. „Iliescu a fost obligat sa-l treaca in rezerva, deoarece spectaculoasa lui activitate impotriva NATO din anii ’60 antagonizase conducerea acestei orga- nizatii, care a considerat numirea lui Caraman in fruntea spionajului roman ca o insulta adusa NATO. Nu a fost intamplator ca trecerea lui in rezerva a precedat vizita la Bucuresti a Secretarului General al NATO, Manfred Worner“, incheie Pacepa.

Succesorul generalului Caraman la conducerea SIE: generalul Talpes, fosta „mana dreapta“ a lui Ilie Ceausescu, fratele dictatorului Nicolae Ceausescu

Cei care cred ca in acest punct s-a incheiat legatura actualelor servicii de informatii ale Romaniei cu trecutul comunist trebuie sa afle ca Iliescu l-a numit in locul lui Caraman, la SIE, pe generalul Ioan Talpes, „care inainte de 1989 fusese mana dreapta a generalului Ilie Ceausescu, fratele dictatorului si comisarul politic suprem al Armatei Romaniei comuniste“, scrie Pacepa.

Generalul Talpes (acum in varsta de 79 de ani) a fost director al SIE in urmatorii 5 ani, in perioada 1992-1997, fiind silit sa demisioneze abia dupa caderea regimului Iliescu-PSD (pe atunci PDSR) si castigarea alegerilor parlamentare de Conventia Democratica, iar a alegerilor prezidentiale de Emil Constantinescu. A fost expediat atunci – exact asa cum scrie mai sus Pacepa in privinta folosirii de ofiteri pe post de diplomati – ca ambasador al Romaniei in Bulgaria (1997-1998).

Ion Iliescu, pe atunci presedintele PSD (PDSR), l-a recuperat si l-a numit in perioada 1999-2000 consilier personal. Revenirea la putere a ex-comunistilor, in 2000, a adus si restauratia in forta a vechilor structuri. Talpes a ajuns consilier prezidential pe probleme de securitate nationala si sef al Administratiei Prezidentiale in mandatul de presedinte al tarii pe care Ion Iliescu l-a avut in perioada 2000-2004. In perioada 2004-2008, Talpes a fost senator.

Toate cele descrise mai sus de Pacepa – care nu face decat sa aseze in context niste informatii publice – vin sa explice tabloul aparent bizar al evenimentelor de la sfarsitul lunii iulie, atunci cand generalul Mihai Caraman a beneficiat de onoruri si discursuri publice apreciative.

Un „erou“ al luptei sovietice contra NATO si a lumii democratice, un om in al carui mandat la comanda SIE s-au comis atrocitati si chiar asasinate impotriva unor disidenti romani dupa 1990, a fost petrecut pe ultimul drum in aplauzele celor care-l prezinta azi publicului drept „patriot adevarat“, „bun roman“ si „profesionist fara culoare politica“.