„Cu romanii nu se poate face nimic. Armata romana nici nu poate fi apreciata ca armata”. Cum a intrat Romania in Al Doilea Razboi Mondial cu o armata facuta praf de coruptia si incompetenta elitelor politice ale tarii

La 12 februarie 1941, intr-o sedinta tinuta la Cartierul General al armatei germane pe tema capacitatii de lupta a aliatilor in perspectiva razboiului cu Uniunea Sovietica, participantii la discutii concluzionau ca armata romana „nici nu poate fi apreciata ca armata“. La cateva saptamani distanta, intr-o alta conferinta cu comandantii sai, Hitler aprecia ca nu trebuie facute „iluzii in privinta aliatilor (Germaniei – n. red.)“ pentru ca, oricum, „cu romanii nu se poate face nimic“.

Si totusi, doar trei luni mai tarziu, pe 22 iunie 1941, aceasta armata care nici macar nu putea fi considerata armata avea sa fie aruncata in lupta, primind cea mai grea misiune din istorie: sa castige, alaturi de Germania, razboiul impotriva Uniunii Sovietice, Statelor Unite si Marii Britanii.

Cum a fost posibil asa ceva?

Vineri, 30 august 2024, se implinesc exact 80 de ani de la intrarea Armatei Rosii in Bucuresti, moment care marcheaza inceputul ocupatiei sovietice si al impunerii regimului comunist. Impactul asupra tarii a fost unul devastator. Romania si-a curmat brusc drumul spre modernizare si europenizare, elitele intelectuale i-au fost exterminate, iar noul model de societate a schimbat profund sistemul de valori al intregului popor.

La sfarsitul perioadei comuniste, dupa 45 de ani de pace, Romania ajunsese la doar 32% din PIB-ul mediu al Europei, dupa ce in 1938 plecase de la 51%.

Aktual24.ro va propune, in zilele urmatoare, o serie de articole in care sa fie analizate cateva puncte-cheie din acest traseu parcurs de Romania in trei ani, de la momentul 22 iunie 1941, al intrarii in razboi, si pana la 30 august 1944, momentul cand trupele Armatei Rosii au ocupat Bucurestiul. In articolul de fata vom vorbi despre starea armatei romane in iunie 1941, cand maresalul Ion Antonescu a dat celebrul ordin ramas in istorie: „Ostasi, va ordon, treceti Prutul“.

Elitele politice ale Romaniei au jefuit bugetul destinat armatei pana in ultima clipa. Exista convingerea ca ne vor apara aliatii occidentali daca suntem atacati de cineva

Felul in care a intrat Romania in Al Doilea Razboi Mondial, la 22 iunie 1941, poate fi socotit o tragedie din toate punctele de vedere. Acest exemplu zguduitor despre ce poate face coruptia din capacitatea de aparare a unei tari ar trebui sa fie studiat si aprofundat de istoricii militari, iar concluziile sa le fie predate ofiterilor in Academia Militara si politicienilor la cursurile Colegiului National de Aparare. Cu toate acestea, tema este evitata ori inghesuita in notele de subsol ale lucrarilor.

Tinta a jafului si coruptiei politicienilor si inaltilor ofiteri in perioada interbelica, armata romana era intr-o stare absolut catastrofala la inceputul anului 1941. Desi norii grei ai razboiului se stransesera progresiv inca de pe la mijlocul anilor 1930, regele Carol al II-lea, camarila sa, politicienii perindati la guvernare si ofiterii superiori isi vazusera de afaceri, delapidand bugetul pentru inzestrarea armatei si neglijand complet pregatirea.

„Romania a facut razboiul impotriva Uniunii Sovietice cu niste tunulete de la 1877“, isi amintea acum un deceniu istoricul si diplomatul Neagu Djuvara, prezent si el pe front in 1941. Este o marturie care sintetizeaza foarte bine situatia in care s-a gasit armata romana la startul celui mai devastator razboi din istorie.

Dupa crearea Romaniei Mari, in 1918-1919, convingerea era ca garantiile primite de Aliatii invingatori in Primul Razboi Mondial vor fi suficiente pentru a pastra granitele tarii. Desi Romania era inconjurata in buna masura de vecini care pierdusera razboiul si teritorii si care spuneau deschis ca vor revizuirea frontierelor (Uniunea Sovietica, Ungaria, Bulgaria), in Romania decidentii politici credereau ca Franta si Marea Britanie vor avea grija ca tratatele sa fie mentinute si ca, daca se va ivi vreodata vreo amenintare, marile puteri vor interveni pentru a restabili lucrurile.

Valul afacerilor de coruptie din jurul inzestrarii armatei. Cazurile Armstrong-Fokker si Skoda. Cum s-au deturnat banii pentru avioane si tunuri

Pe acest fundal, elitele politice ale Romaniei si-au vazut de propriile interese, delapidarea bugetului destinat inzestrarii armatei fiind una din preocuparile preferate. Tonul l-a dat insusi Carol pe vremea cand era principe, in 1924. Pus in fruntea autoritatii care urma sa se ocupe de inzestrarea armatei cu o aviatie moderna, printul mostenitor a intrat in combinatii dubioase si, sprijinit de ofiteri romani, a angajat contracte cu firmele Armstrong si Fokker pentru modele de avioane care inca nu existau sau nu fusesera testate.

A iesit un dezastru, iar cand reprezentantul statului roman la Londra a cerut firmei Armstrong ca avioanele sa respecte parametrii mentionati in contract, printul Carol, insotit de printul George al Greciei, a descins furtunos in Marea Britanie, umilindu-l pe functionarul roman de fata de reprezentantii companiei. Prezent la scena, colonelul Ion Antonescu (viitorul maresal), care era atasatul militar al Romaniei in Marea Britanie, a intervenit personal pentru a pune capat iesirii necontrolate a lui Carol.

Modelele netestate cumparate de statul roman s-au dovedit nefunctionale. Un aparat s-a dezmembrat in aer in timpul testelor, iar pilotul roman si-a pierdut viata. In cele din urma, in fata evidentelor, s-a acceptat ca Armstrong si Fokker nu pot livra ce au promis, dar banii fusesera deja dati, asa ca Romania a acceptat sa primeasca in schimb furnituri si diverse materiale, in loc de avioane.

Mai este, desigur, si afacerea Skoda, angajata de guvernul Iuliu Maniu in 1930, prin care Romania a platit la suprapret armament de proasta calitate livrat de cehi.

Contractul in valoare de 1,25 miliarde lei a fost semnat de ministrul de Razboi, generalul Henri Cihoski, de acesti bani Uzinele Skoda angajandu-se sa livreze tunuri de camp de calibrul 75 mm, tunuri antiaeriene de acelasi calibru, obuziere moderne model 1928 de 100 mm si de 150 mm, precum si peste 180.000 de obuze.

Cand urmatorul ministru de Razboi a cerut ancheta, aratand ca tunurile nu corespund parametrilor ceruti, cehii au acuzat Romania ca saboteaza contractul. In 1933, dupa caderea guvernului Maniu (la 13 ianuarie 1933), o perchezitie facuta la sediul firmei lui Bruno Seletzky, reprezentantul Skoda la Bucuresti, scoteala iveala liste cu comisioane de circa 25 de milioane de lei ajunse in buzunarele unor oficiali romani trecuti pe foaie cu nume de cod. Ancheta a fost stopata subit insa din inalt ordin, iar sediul firmei lasat nepazit, ceea ce i-a permis reprezentantului Skoda sa revina noaptea si sa distruga documentele care duceau la varful statului.

„Conform informatiilor Misiunii militare germane din Romania pentru armata de uscat, fortele armatei romane nu sunt, in majoritate, indicate pentru misiuni de lupta independente“

Acestea sunt doar doua din numeroasele afaceri de coruptie care au subminat capacitatea de lupta a armatei romane in perioada interbelica, astfel ca, atunci cand a fost nevoie efectiv ca tara sa fie aparata – in iunie 1940, la ultimatumul sovietic –, seful Statului Major General i-a raspuns regelui Carol ca trupele au munitie pentru doar 5 zile!

Venit la putere in septembrie 1940, Ion Antonescu a incercat sa creasca puterea de lupta a armatei, dar era prea tarziu. Trei divizii au intrat intr-un program de pregatire cu instructori germani, insa nu era suficient. Armata romana era aproape in incapacitate de lupta. Goana dupa spagi facuse ca oficialii romani sa angajeze, in perioada interbelica, foarte multe contracte cu furnizori diversi, din numeroase tari. Spre exemplu, pe aeroporturi existau avioane din Franta, Italia, Germania, Polonia si de productie autohtona, romaneasca. Fiind de la companii diferite, fiecare necesita alt rand de piese de schimb, alt tip de intretinere etc, facand logistica extrem de dificila.

Din acest motiv si nu numai, evaluarile facute de proaspetii aliati germani capacitatii militare a Romaniei au fost teribile. Practic, Berlinul considera ca de la romani are nevoie strict de materii prime (petrol, grane, lemn in principal).

Istoricul britanic Dennis Deletant arata, in volumul „Romania 1916-1941, o istorie politica“: „Contributia armatei romane la Operatiunea Barbarossa (invadarea URSS de catre Germania – n. red.) urma sa fie stabilita (de catre germani – n. red.) dupa evaluarea capacitatii de reactie si a eficientei, iar in cadrul Inaltului Comandament German opiniile erau impartite“.

La sedinta din 12 februarie 1941, cand cei prezenti la Cartierul General al armatei germane au concluzionat ca armata romana „nici nu putea fi apreciata ca armata“, s-a luat decizia de a vedea cum ar putea, totusi, romanii sa contribuie la Operatiunea Barbarossa. Colonelul Arthur Hauffe, seful Statului Major al Misiunii Militare germane din Romania, a primit ordin sa faca un raport pe aceasta tema.

Concluziile ajungeau pe 24 februarie 1941 la feldmaresalul Gerd von Rundstedt, seful Grupului de Armate Sud, cel care avea sa comande trupele care au intrat in Ucraina si Moldova.

Raportul este zguduitor: „Conform informatiilor Misiunii militare germane din Romania pentru armata de uscat, fortele armatei romane nu sunt, in majoritate, indicate pentru misiuni de lupta independente. Trei divizii de infanterie (divizii de elita) vor putea fi folosite, probabil, pentru misiuni de atac mai usoare in conditii favorabile. Folosirea diviziei motomecanizate in cadrul fortelor germane la flancul stang pare posibila pentru misiuni mai usoare. In afara de aceasta, pentru moment, nu se poate stabili cu precizie pe ce forte se mai poate conta. Ca efectiv maxim, pot fi luate in consideratie pentru misiuni de aparare opt divizii de infanterie, patru brigazi de munte si sase brigazi de cavalerie”.

„Poate ca, in spatele unui obstacol foarte puternic (fluviul), romanii ar putea asigura apararea acolo unde nu se ataca. Antonescu si-a marit armata, in loc s-o reduca si s-o imbunatateasca. Soarta unor mari unitati germane nu trebuie sa fie dependenta de rezistenta unitatilor romanesti“

Armata romana era intr-o stare atat de proasta, incat Hitler a fost pur si simplu nevoit sa ceara schimbarea modului in care erau asezate unitatile armatei germane din Grupul de Armate Sud.

S-a renuntat la ideea unei lovituri majore din Moldova, Hitler cerandu-le feldmaresalului Brauchitsch si generalului Halder, sefii armatei germane de uscat, ca peste Prut sa treaca numai fortele „necesare pentru imobilizarea inamicului“. La finalul lunii martie, Hitler a anuntat ca daduse dispozitii Armatei a 11-a sa acorde „trupelor romanesti sprijinul de care aveau nevoie“, dar ca nu trebuie sa se faca „iluzii in privinta aliatilor“. Concluzia dictatorului german, dupa discutiile cu generalii sai, a fost: „Cu romanii nu se poate face nimic. Poate ca in spatele unui obstacol foarte puternic (fluviul), ei ar putea asigura apararea acolo unde nu se ataca. Antonescu si-a marit armata, in loc s-o reduca si s-o imbunatateasca. Soarta unor mari unitati germane nu trebuie sa fie dependenta de rezistenta unitatilor romanesti”.

Aceasta fraza avea sa fie premonitorie, pentru ca un an si jumatate mai tarziu, la asediul Stalingradului, lipsa de efective i-a impins pe germani sa comita tocmai aceasta greseala. Armatele 3 si 4 romane, prost echipate, instruite si conduse, cu efective insuficiente si cu moralul la pamant, au fost puse sa asigure flancurile Armatei a 6-a germane care lupta pentru a cuceri Stalingradul. Rusii au atacat in sectoarele aparate de romani, au strapuns liniile si au incercuit Armata a 6-a, ducand la infrangerea care a schimbat cursul razboiului pentru Germania. Scena avea sa se repete in 20 august 1944, cand Armata a 6-a germana, reconstituita dupa Stalingrad, a fost incercuita in Moldova dupa ce sovieticii au atacat si au strapuns din nou flancurile pazite de Armatele a 3-a si a 4-a romane.

Campania din Basarabia si Bucovina de Nord: Romania a fost in situatia „unui stat care acceptase conducerea trupelor sale de catre alt stat pentru a elibera teritoriul propriu“

Revenind la primavara lui 1941, istoricul britanic Dennis Deletant noteaza ca, tocmai din cauza ca armatele aliatilor estici ai Germaniei erau in stare proasta, Hitler decisese sa nu le comunice acestora planurile sale privind atacul asupra Uniunii Sovietice.

Precautiile au luat sfarsit cu mai putin de doua saptamani inaintea declansarii Operatiunii Barbarossa. La 12 iunie, in intrevederea de la Munchen pe care Hitler a avut-o cu aliatii sai, Antonescu a fost primul dintre acestia instiintat depsre intentia de a invada URSS. Bineinteles ca Antonescu, militar de meserie si fost sef al Statului Major General al armatei romane, intuise acest lucru, asa ca nu a fost luat prin surprindere.

Desi dispozitivul de atac urma sa cuprinda 15 divizii romanesti si doar 7 germane, capacitatea de lupta foarte redusa a romanilor a facut ca seful de facto al frontului din Moldova sa fie generalul german Eugen von Schobert, comandantul Armatei a 11-a. Cele doua armate romane (3 si 4) urmau sa ii fie subordonate acestuia.

Pentru a pastra aparentele si a-i salva obrazul dictatorului roman in fata conationalilor, Hitler i-a transmis lui Antonescu ca intentioneaza „sa-l lase sa apara in fata poporului roman drept comandant suprem in acest spatiu“. De aceea, grupul de armate din Moldova (a 11-a germana, a 3-a si a 4-a romana) s-au numit „Grupul de Armate General Antonescu“.

Era insa doar o formula goala, pe teren germanii au condus operatiunile. Istoricul Alex Mihai Stoenescu puncteaza ca Romania era in situatia „unui stat care acceptase conducerea trupelor sale de catre alt stat pentru a elibera teritoriul propriu“.

Consecintele trimiterii pe front a unei armate neechipate si neinstruite, roasa de coruptie si incompetenta: sute de mii de oameni pierduti si infrangeri catastrofale

In final, intrarea Romaniei in razboi cu o armata total nepregatita a dus la catastrofe si pierderi de vieti din ce in ce mai mari pe masura ce frontul se indeparta de granita. Lipsita de capacitate logistica, armata romana depindea in totalitate de germani pentru fluxul de hrana, armament, munitie, carburant, echipamente etc. Iar germanii, in mod logic, favorizau in primul rand aprovizionarea propriilor trupe.

Ofensiva pentru recuperarea Basarabiei si Bucovinei de Nord, incheiata cu succes la 27 iulie 1941, a fost platita cu 4.112 militari morti, 12.120 raniti si 5.506 disparuti.
Controversata decizie a lui Antonescu, la 26 iulie 1941, ca armata romana sa treaca Nistrul si sa continue ofensiva in adancul Uniunii Sovietice a fost platita apoi din ce in ce mai scump. Doar operatiunile de dupa trecerea Nistrului, cu asediul Odessei (unde Antonescu a refuzat ajutorul german), au costat armata romana inca 98.000 de pierderi (19.000 de morti, 68.000 de raniti, 11.000 de disparuti). Inca si mai ingrozitoare s-au dovedit pierderile de la Stalingrad, unde Armatele a 3-a si a 4-a au fost literalmente spulberate. Romania a pierdut acolo alti aproape 160.000 de oameni – morti, raniti si disparuti.

Intrata in razboi prost echipata, instruita si condusa, armata romana nu si-a ameliorat problemele pe parcurs, incheindu-l, practic, in acelasi fel. In toamna lui 1942, cand frontul ajunsese deja la Stalingrad, iar 260.000 de romani aparau flancurile Armatei a 6-a germane, lucrurile aratau sinistru in armata romana. Istoricul britanic Antony Beevor mentioneaza, in memorabila sa carte „Stalingrad“, opinia germanilor despre aliatii lor: „Generalii germani impartaseau parerea feldmaresalului Gerd von Rundstedt cu privire la aceasta «armata a Societatii Natiunilor» care cuprindea romani ai caror ofiteri si subofiteri erau, dupa parerea lui, «dincolo de orice descriere», italieni («ingrozitori oameni») si unguri («nu doreau decat sa plece repede acasa»)“.

Beevor face referire mai ales la fortele romane: „Militarii germani de toate gradele care veneau in contact cu aliatii lor erau adesea inspaimantati de comportamentul ofiterilor romani fata de subordonatii lor. Aveau o atitudine de «stapan fata de vasal». Un conte austriac, locotenentul Stolberg, raporta: «Inainte de toate, ofiterii nu erau buni de nimic (…), nu-i interesau oamenii lor». Un caporal de geniu din Divizia 305 infanterie a observat ca bucatariile de campanie romanesti pregateau trei meniuri ̶ «unul pentru ofiteri, altul pentru subofiteri si un al treilea pentru soldati, ale caror ratii erau foarte mici»“.

Sigur ca au existat si cateva exceptii. Intre unitatile aliate pretuite de germani erau slovacii („excelenti, foarte modesti“) si diviziile romane de vanatori de munte. Dar, cu aceasta exceptie a corpului vanatorilor de munte, in ceea ce priveste armata trimisa de Antonescu pana la Cotul Donului, ramane valabila descrierea nemtilor: „Prost echipati si inarmati, neinstruiti si total nepregatiti pentru un razboi pe Frontul de Rasarit“.