Cum a bagat Ceausescu in faliment Romania in 1981. Radiografia unui dezastru de tara care bantuie si azi

Nostalgicii „Epocii de Aur” a regimului comunist au reusit sa faca, in ultimii ani, foarte populara povestea platii datoriilor de catre Romania in 1989, motiv de laude la adresa „patriotului” Nicolae Ceausescu si de teorii conspirationiste potrivit carora acesta ar fi fost, de fapt, motivul inlaturarii dictatorului.

Partea care scapa acestei povesti este mai putin glorioasa: datoriile platite cu pretul unor sacrificii uriase de catre poporul roman fusesera facute tot de Ceausescu. Creditele de miliarde luate in conditii dezavantajoase au fost cheltuite pentru a construi o industrie grea anacronica si energofaga, in total contratimp cu momentul si directia in care se indrepta lumea. Politicile economice proaste au zdrobit Romania, care la sfarsitul anului 1981 a intrat in faliment pentru a doua oara in istorie (prima oara a fost in 1933).

La mijlocul anilor 1970, tarile comuniste isi atinsesera potentialul maxim de devoltare permis de modelul economic socialist. Incepand cu 1980 si pana la caderea regimurilor din Europa de Est, in 1989, in tot lagarul comunist ritmul cresterii economice a fost rezidual, in medie de 1% pe an.

Exceptie au facut doua tari: Polonia si Romania. In ambele cazuri n-a existat crestere in deceniul 1980-1989, ci recesiune.

In ce priveste Polonia, o cauza majora au fost tensiunile sociale si dezorganizarea pietei muncii odata cu ascensiunea sindicatului Solidaritatea si opozitia societatii la comunism.

In situatia Romaniei, rolul principal l-au jucat deciziile proaste luate de regimul comunist, in frunte cu dictatorul Nicolae Ceausescu. Recesiunea a fost una puternica, tara incheind anul 1989 de departe pe ultimul loc in Europa, la bataie cu Albania, la absolut toate capitolele, indicatorii si masuratorile, de la PIB/locuitor si putere de cumparare, consum de alimente si haine pana la exporturi, importuri, randament al productiei agricole si numar de persoane educate. O situatie care nu poate fi caracterizata decat printr-un singur cuvant: catastrofala.

1966: liderii Pactului de la Varsovia la reuniunea de la Bucuresti. Chiar si printre membrii lagarului socialist, romanii aveau reputatia unor trogloditi. Liderii lor, in frunte cu Ceausescu, aveau cel mai slab nivel de pregatire dintre toate tarile membre CAER si ale Pactului de la Varsovia. Sursa: Fototeca online a comunismului romanesc

Totul incepe in 1971, cand Ceausescu preia fraiele economice de la premierul Ion Gheorghe Maurer, decide inlocuirea specialistilor cu politrucii in toate institutiile si anunta ca va incepe construirea unei imense industrii grele

Cazul specific al Romaniei merita studiat indeaproape, iar profesorul Bogdan Murgescu a facut acest lucru intr-un mod exceptional in lucrarea „Romania si Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)”.

Povestea incepe cu 1971, cand Nicolae Ceausescu – deja la putere de 6 ani – decide sa preia fraiele guvernului si ale politicilor economice din mainile premierului Ion Gheorghe Maurer.

24 ianuarie 1968: premierul roman Ion Gheorghe Maurer in vizita neoficiala la Vatican, la Papa Paul al VI-lea. Educat si competent, Maurer a fost dat la o parte de Ceausescu in 1971, pentru a impune politicile dezastruoase care vor baga Romania in faliment in doar un deceniu. Sursa: Fototeca online a comunismului romanesc

Timp de doua decenii, Romania reusise, mobilizand resursele umane si materiale ale tarii, sa recupereze intr-o anumita masura decalajul major pe care-l avea fata de restul Europei (fara a reusi sa ajunga insa nici macar la 50% din nivelul mediu de dezvoltare existent pe continent). Insa acest potential de crestere se epuizase nu doar in Romania, ci si in celelalte tari socialiste, pentru ca sistemul economic comunist era gandit pentru perioada primei revolutii industriale din Secolul al XIX-lea sau, cel tarziu, inceputul Secolului al XX-lea. In lumea comunista se prefigura o criza anuntata de incetinirea rapida a cresterii economice.

Pe acest fundal deja ingrijorator, in Romania apare in scena Nicolae Ceausescu – un ienicer al regimului, activist de partid la origine muncitor necalificat, cu o capacitate foarte limitata de a intelege directia spre care se indreapta lumea.

Odata cu preluarea fraielor economiei de la Ion Gheorghe Maurer, noul lider ia mai multe decizii strategice decisive. Prima este repolitizarea intregului sistem social-economic. Intr-o cuvantare tinuta pe 9 iulie 1971, el anunta ca trebuie ca fraiele sa treaca iar din mainile specialistilor in cele ale activistilor de partid. Se pun astfel bazele totalei deprofesionalizari a tuturor institutiilor din Romania – inclusiv a economiei.

12 martie 1970: vizita lui Ceausescu la Rafinaria din Pitesti. Construirea de rafinarii, uzine metalurgice si fabrici de petrochimie energofage care nu aveau cu ce sa fie alimentate a bagat Romania in faliment. Sursa: Fototeca online a comunismului romanesc

Liderul roman se considera un geniu economic si are solutii la toate problemele: uriasele combinate metalurgice si petrochimice vor fi construite din imprumuturi externe si alimentate cu petrol ieftin, adus cu vapoarele din Iran

Dar marea schimbare adusa de Ceausescu in planul strategiei economice este decizia de a amplifica la scara uriasa constructia industriei grele – metalurgie, petrochimie. Planul lui Ceausescu – care se considera infailibil, desi are o pregatire absolut precara – este unul relativ simplu: va ridica niste mari combinate cu o capacitate enorma de productie, rafinarii si uzine petrochimice, productia rezultata urmand sa fie vanduta pe pietele externe.

24 aprilie 1970: vizita lui Ceausescu la Fabrica de Confectii Miercurea-Ciuc. Construirea industriei pretutindeni a facut parte din planul de a transforma populatia din rural in muncitorime taraneasca atasata partidului. Sursa: Fototeca online a comunismului romanesc

Romania nu are nici resursele financiare, nici cele de materii prime necesare sa sustina un asemenea plan, dar Ceausescu nu e descurajat si considera ca are solutii:

– petrolul il va importa pe mare, cu flota de petroliere in curs de construire, din Iranul condus de Sahul Reza Pahlavi, cu care este in excelente relatii;

– banii ii va imprumuta de la bancile ori statele occidentale. Din profitul rezultat, imprumuturile vor fi rambursate rapid, iar Romania va deveni o forta economica insemnata, independenta de Uniunea Sovietica.

Dar planul ascunde cateva pericole majore pe care Ceausescu nu le intelege, iar putinii specialisti ramasi in jurul sau dupa epurarea ideologica nu indraznesc sa i le semnaleze.

Mai tarziu, Silviu Brucan va descrie atmosfera care domneste la varful statului roman si al Partidului Comunist incepand cu anii 1970: „Nicolae Ceausescu era convins ca este un geniu economic. Ideile cele mai trasnite care ii treceau prin cap erau imediat puse in aplicare si nimeni nu indraznea sa spuna ca «imparatul e gol». […] Fiecare vizita intr-un judet se lasa cu schimbari in plan economic, in ce priveste investitiile, forta de munca si resursele. La Planificare, functionarii traiau zile de spaima ori de cate ori era anuntata o asemenea vizita”.

11 feb 1972: Ceausescu vorbind la Uzina Vagoane Arad. Sursa: Fototeca online a comunismului romanesc

Socurile: 1. criza petrolului – barilul creste de la 3 la 38 de dolari barilul in doar 7 ani; 2. revolutia islamica din Iran, 3. Irakul ataca Iranul. Romania ajunge sa-si cheltuiasca toate resursele valutare ca sa importe titei

Pe acest fundal, al inceputului de criza sistemica in regimurile socialiste ajunse la capatul potentialului de crestere si al unor decizii nesabuite luate la Bucuresti, Romania se angajeaza hotarata pe drumul spre dezastru.

Primul soc – neanticipat de Ceausescu – este izbucnirea crizei petrolului. Bogdan Murgescu scrie, in lucrarea amintita mai sus: „Una dintre explicatiile evidente ale esecului economic al regimului socialist din Romania porneste de la impactul cresterii pretului petrolului. Pe plan mondial, aceasta s-a produs sub forma a doua socuri majore, unul in anii 1973-1974, iar cel de-al doilea in 1979-1980. Pretul mondial al petrolului a crescut in 1973-1974 de la circa 3 dolari/baril la peste 12 dolari/baril, a fluctuat in anii urmatori in jurul a 14 dolari barilul, iar in al doilea soc petrolier a crescut la niveluri de peste 30 de dolari/baril, atingand ocazional chiar 38 de dolari barilul. (…) Preturile mondiale din anii 1980-1981 au fost, in termeni reali, de circa cinci ori mai mari decat in prima parte a anului 1973”.

In mod normal, Romania n-ar avea motive de ingrijorare, pentru ca este o tara cu insemnate rezerve petroliere. Dar Ceausescu e angajat deja cu tot elanul la construirea unei industrii grele atat de mari, incat productia interna, chiar si la maximul istoric de peste 15 milioane de tone/an extras in perioada 1975-1977, este total insuficienta. Aceasta exploatare intensiva va avea, oricum, efect de bumerang si din acel moment productia de petrol a Romaniei va intra intr-un permanent declin.

Ceausescu are insa, in continuare, sperante ca relatiile bune cu Sahul Iranului il vor ajuta sa obtina un pret preferential la petrolul importat – care urca deja la cantitati fabuloase, uneori de 21 de milioane de tone pe an!

Numai ca acum vine al doilea soc: la inceputul lui 1979 are loc revolutia islamica din Iran. „Romania mizase in anii ’70 pe stabilirea unor relatii bune cu Sahul Iranului, iar inlocuirea «prietenosului sah cu incruntatul ayatollah» (Khomeini – n. red.) a condus nu numai la pierderea unei relatii politice privilegiate cu principalul furnizor extern de petrol, ci si la prabusirea productiei de titei a Iranului de la niveluri de circa sase milioane de barili zilnic inainte de revolutie la niveluri sub patru milioane barili in 1980 si sub doua milioane in 1981-1982”, scrie profesorul Bogdan Murgescu.

Disperat, Ceausescu cauta, dupa caderea Sahului, sa se reorienteze si discuta cu noul dictator irakian Saddam Hussein ca Irakul sa ia locul Iranului ca principal furnizor de petrol al Romaniei.

Insa urmeaza un nou dezastru: Irakul ataca Iranul, cele doua state se angajeaza intr-un lung si epuizant razboi (1980-1988), si totul se duce de rapa. Bogdan Murgescu explica: „La randul sau, Irakul, care in 1980 a luat locul Iranului ca principal furnizor de titei al Romaniei, a cunoscut si el o scadere severa a productiei dupa inceputul razboiului din 1980-1988, astfel incat si exporturile sale s-au redus foarte mult in prima parte a anilor ’80. In aceste conditii, Romania a trebuit sa constate ca nu mai era posibila aprovizionarea preponderent pe baza unor contracte pe termen lung si ca trebuie sa caute noi furnizori de titei, pe care sa-i plateasca la nivelurile foarte crescute ale preturilor mondiale”.

Asa se trezeste Romania, la sfarsitul anilor 1970 si inceputul anilor 1980, intr-o situatie de-a dreptul disperata. Uriasa industrie grea construita de Ceausescu prin imprumuturi financiare masive necesita un consum energetic extrem de mare, pe care Romania pur si simplu nu si-l poate permite. Importurile de titei ajung sa inghita aproape toate rezervele valutare ale Romaniei.

28 noiembrie 1974: discursul lui Ceausescu la inchiderea Congresului al XI-lea al PCR. La acea ora, politica de inlocuire a profesionistilor din institutii cu activistii de partid era deja in plina desfasurare. Sursa: Fototeca online a comunismului romanesc

Deficitul comercial explodeaza, pe plan international imprumuturile sunt tot mai scumpe, Romania ajunge in 1981 la 11,4 miliarde de dolari datorii

Acum se declanseaza sirul de evenimente care va duce, la sfarsitul anului 1981, la intrarea in incapacitate de plata si starea de faliment a Romaniei. Bogdan Murgescu spune ca factura petroliera devenise „(…) o grea povara pentru balanta de plati a Romaniei socialiste. De altfel, aceasta balanta s-a deteriorat grav in anii 1979-1980. Deteriorarea situatiei in 1979-1980 s-a datorat mai ales cresterii valorii importurilor, care au sporit de la 40,6 miliarde lei valuta in 1978 la 48,8 miliarde in 1979 si la 59,0 miliarde in 1980. Sporul de aproape cinci miliarde dolari in numai doi ani a fost prea putin acoperit de cresterea in acelasi timp a valorii exporturilor cu circa patru miliarde dolari, ceea ce evident s-a repercutat nu numai asupra balantei comerciale, ci si asupra credibilitatii Romaniei pe pietele financiare internationale”.

La nivel international se produc si alte evenimente pe care Ceausescu nu le luase deloc in calcul la inceputul anilor 1970: banii devin mai scumpi – adica bancile maresc dobanzile pentru cei care vor sa se imprumute. Pentru a-si finanta deficitul in crestere, Romania ajunge sa faca imprumuturi la dobanzi tot mai mari. In cazul unei tari subdezvoltate, precum Romania, povara devine foarte rapid insuportabila: „Dificultatile au fost agravate de acumularea datoriei externe, care a crescut de la circa 5,2 miliarde dolari in 1978 la circa 9,5 miliarde dolari in 1980 si la peste 10 miliarde dolari in 1981” (Bogdan Murgescu, „Romania si Europa…”).

Romania se prabuseste: pur si simplu nu mai poate achita ratele scadente. Apare optiunea unor acorduri cu FMI si Banca Mondiala, care accepta sa dea niste imprumuturi si sa reesaloneze datoriile, dar cu conditia – previzibila – unei restructurari a industriei energofage si ineficiente. Dictatorul se enerveaza.

Falimentul: Romania intra in incapacitate de plata. Urmeaza scene pe care le vom mai vedea, in 2009, la falimentul Greciei, cu creditori guvernamentali, banci internationale, FMI si Banca Mondiale implicati in salvarea Romaniei

Istoricul Remus Opris face o rapida jalonare a evenimentelor: „In luna mai 1980, (…) liderul suprem al partidului a recunoscut faptul ca 69% din datoriile in valuta ale Romaniei erau catre creditorii comerciali (imprumuturi pe termen scurt, cu dobanda mai mare decat in cazul celor guvernamentale) si circa 43% din datoriile comerciale ale Romaniei deveneau scadente in mai putin de un an (!!! – n. red.)”. Pe de o parte, exporturile romanesti in Occident scad, pentru ca sunt tot mai necompetitive, iar pe de alta parte „valoarea si cantitatea materiilor prime importate a inregistrat o crestere semnificativa. In acel moment era evident faptul ca Romania se indrepta catre o criza economica asemanatoare cu cea din Polonia” (Remus Opris).

Ceausescu incearca sa obtina sprijinul statelor membre ale CAER, dar nici acestea n-o duc prea bine. Romania recurge in iunie 1980 la un nou imprumut extern, ceea ce naste suspiciunile principalilor creditori ai Romaniei. „Drept urmare, autoritatile romane s-au vazut nevoite sa puna la dispozitia reprezentantilor Fondului Monetar International (FMI) o serie de date privind operatiile financiare guvernamentale romanesti si situatia balantei de plati externe a tarii”. Dupa verificari, FMI e de acord sa inceapa negocierile pentru un acord stand-by cu Romania, pe 3 ani, in valoare de 1,5 miliarde de dolari. Pe moment, Ceausescu rasufla usurat – a evitat intrarea in incapacitate de plata. Banii FMI intra imediat in conturile Romaniei, dar Bucurestiul se angajeaza sa plateasca la timp toate datoriile externe si sa-si reduca deficitul comercial.

Dar asta nu e de ajuns si, „in paralel cu discutiile purtate cu reprezentantii FMI, autoritatile romane au intreprins demersuri pentru a primi de la Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (Banca Mondiala), in perioada 1980-1981, patru imprumuturi in valoare totala de 325 milioane de dolari (…)”, scrie istoricul Remus Opris.

In martie 1981, Polonia da faliment, iar Romania ii urmeaza in noiembrie acelasi an, in ciuda sprijinului financiar masiv al FMI si al Bancii Mondiale. Ceausescu ii roaga „la 3 noiembrie 1981 pe principalii sai creditori externi sa accepte o amanare cu pana la sase luni a achitarii ratelor la imprumuturile primite de statul roman – in conditiile in care bancile occidentale evitau sa acorde credite noi autoritatilor romane. Atunci au intervenit si reprezentantii Fondului Monetar International. Acestia au rugat insistent guvernul de la Bucuresti sa initieze discutii cu principalii creditori in scopul reesalonarii datoriei externe a tarii, care ajunsese la sfarsitul anului 1981 la 11,4 miliarde de dolari. Nicolae Ceausescu a acceptat in cele din urma si, la inceputul lunii ianuarie 1982, au sosit la Bucuresti reprezentantii a noua banci occidentale. Prima runda de negocieri s-a purtat pana la 29 ianuarie 1982 si s-a ajuns la un acord de principiu privind amanarea cu 18 luni a achitarii a 4 miliarde de dolari, aceasta suma fiind doar o parte din datoria externa a Romaniei.

La 28 iulie 1982, negociatorii «Clubului de la Paris» (care reprezentau 15 state creditoare ale Romaniei) au acceptat sa amane cu trei ani achitarea a 80% din ratele scadente, neplatite de Romania in 1981 si 1982 – circa 400 milioane de dolari (bani primiti dupa incheierea unor acorduri de imprumut pe termen mediu si lung). (…) La 7 decembrie 1982, autoritatile romane au finalizat negocierile si cu reprezentantii unor banci comerciale si furnizori comerciali, pentru a reesalona scadentele de plata ale Romaniei fata de acestia (1,7 miliarde de dolari)”.

Ambitia lui Ceausescu: sa ramburseze cu orice pret, inainte de termen, datoriile pe care tot el le facuse. Romania e pusa sa stranga cureaua

Criza pare rezolvata, dar Ceausescu resimte toata problema – pe care o generase tocmai politica sa economica eronata – ca pe un afront personal, o umilinta si un amestec strain pe mosia sa. In loc ca lucrurile sa mearga mai departe in noul aranjament care prevedea o iesire treptata din criza, fara socuri si suferinte majore pentru popor, liderul de la Bucuresti se ambitioneaza, ordona sa se taie brutal importurile si sa se faca economii masive. Efectele imediate se vad, Romania inregistreaza excedente comerciale in 1982 si 1983.

Incantat, Ceausescu propune in ianuarie 1983, atat reprezentantilor „Clubului de la Paris”, cat si creditorilor comerciali (circa 200 de banci comerciale), modificarea graficului de esalonare a datoriei externe a Romaniei, pentru restituirea accelerata si in totalitate a acesteia. In luna februarie 1984, Ceausescu decide ca Romania sa nu mai primeasca ultima transa de imprumut din cadrul acordului stand-by incheiat cu FMI.

Solutia gasita de Ceausescu la situatia dramatica in care a bagat tara este una „taraneasca”: „Strangem cureaua! Facem economie!”. Ceea ce ar putea functiona in cazul unei familii ajunse la ananghie financiar nu poate fi valabil, insa, la nivelul unei tari.

Regimul Ceausescu recurge la „comprimarea severa a importurilor pentru a obtine excedente comerciale care sa ingaduie rambursarea datoriilor externe” (Bogdan Murgescu).

Acest lucru se face prin sacrificarea totala a nivelului de trai al populatiei, care incepe sa fie supusa unor privatiuni aberante fara ca – asa cum constata expertii – economiile obtinute sa fie semnificative.

Dupa falimentul din 1981 si decizia lui Ceausescu de a rambursa anticipat datoriile, peste Romania s-a abatut nenorocirea. Populatia a trait ani de groaza, cu penurii inimaginabile. In imagine, coada la butelii in anii 1980. Uneori, veneau 80 de butelii la o coada de 600 de persoane

Anii terorii: importurile sunt comprimate irational, populatia supusa la privatiuni salbatice, economia intra in recesiune, industria ramane in urma tehnologic

Un alt efect al noii decizii luate de Ceausescu, de a taia importurile cu orice pret, este sacrificarea cresterii economice a tarii. Excedentul comercial se face pe baza stagnarii interne si nu a cresterii productivitatii. Romania are nevoie vitala de importul de tehnologie din Occident, pentru a tine pasul cu modernizarea industriala, in agricultura si in alte planuri.

Stoparea acestor importuri – se taie pana si abonamentele la revistele tehnico-stiintifice care prezinta ultimele noutati la nivel mondial! – izoleaza Romania si o condamna la inapoiere, ineficienta si saracie extrema.

Singurul loc din care Ceausescu e ferm hotarat sa nu taie costurile este exact cel de unde provine dezechilibrul sistemic: importurile de titei. Profesorul britanic David Turnock, autorul lucrarii „O geografie economica a Romaniei”, prezinta acest aparent paradox, in fapt insistenta intr-o obsesie megalomana si nebuneasca: „Cu toate acestea, este surprinzator ca Romania a raspuns la cresterea pretului petrolului prin importarea a mai mult titei in loc de mai putin”.

Se intra pe o spirala autodistructiva care nu are cum sa nu duca la dezastru: Romania ajunge la situatia nebuneasca in care vinde in pierdere produsele rafinate din petrol! Profesorul Bogdan Murgescu descrie situatia din deceniul 1980-1989: „Regimul Ceausescu miza ca prin cresterea exporturilor de combustibili rafinati si produse chimice s-ar putea compensa cresterea facturii petroliere. In realitate insa, exporturile cumulate ale derivatelor petroliere nu au putut niciodata in anii ’80 sa egaleze valoarea importurilor de titei.

Faptul nu trebuie sa ne surprinda. Potrivit analizei lui Marvin R. Jackson, Romania pierdea circa 25 de dolari la fiecare tona de produse rafinate vandute in Occident comparativ cu pretul platit la import pentru titeiul brut. In consecinta, politica de a importa mai mult titei pentru a asigura functionarea rafinariilor si a industriei chimice s-a dovedit un esec de proportii”.

Toate solutiile cautate de a alimenta uriasa industrie energofaga esueaza. Centrala atomica de la Cernavoda nu va fi gata pana in 1989, carbunele de care dispune Romania e de slaba calitate si importurile nu sunt admise, iar productia de gaz metan (cea mai potrivita sa ia locul petrolului) incepe sa scada din cauza exploatarii intensive a zacamintelor. Cercul nebuniei devine evident, la mijlocul anilor 1980, pentru orice om care acces la cifre.

Raspunsul lui Ceausescu la aceste realitati este acelasi: sa se faca si mai multa economie! Urmeaza ani de groaza, in care se ajunge la taierea curentului electric in intreprinderi, generandu-se alte pierderi – pentru ca repornirea fabricilor, dupa cate 2-3 saptamani de pauza, costa mai multa energie decat daca ar fi fost pastrate in functiune.

In anii 1980, alimentele de baza se dadeau in Romania pe cartela, iar celelalte nu se gaseau aproape deloc. In imagine, o coada la mancare. Oamenii se asezau la rand de cu noaptea (uneori de la orele 2-3) si asteptau pana se deschidea ca sa incerce sa apuce un pachet de tacamuri de pui, o bucata de branza sau un salam

„Cum consumurile energetice din industrie, ce reprezentau aproape doua treimi din total, nu scadeau, singura sansa pentru a reduce consumurile totale era aceea de a realiza economii la celelalte componente ale acestor consumuri”, scrie Bogdan Murgescu. Asa incepe sa se taie energia pentru populatie, care ramane pe intuneric si, iarna, in frig. „Singurele domenii in care s-au realizat economii de ansamblu au fost consumul casnic si iluminatul public; ponderea acestora in consumul total era insa mica (7,2% din total in 1980 pentru consumurile casnice si numai 5,1% din total in 1989; iluminatul public era 0,3% in 1980 si 0,1% in 1989), ceea ce insemna ca impactul macroeconomic al acestor economii – deseori absurde si dureroase pentru populatie – era foarte redus”, arata profesorul Bogdan Murgescu.

Al doilea mare dezastru: Ceausescu nu intelege ca lumea intra intr-o noua era, a computerizarii si informaticii. In timp ce Occidentul se indreapta spre a doua revolutie industriala si epoca serviciilor, Romania isi cheltuieste resursele pentru o industrie energofaga de tipul Secolului al XIX-lea

In paralel cu aceasta decizie economica de a face o industrie grea energofaga pe care Romania nu o poate sustine si care va baga tara in incapacitate de plata se mai intampla insa, la inceputul anilor 1970, un dezastru generat de asemenea de directia strategica aleasa de Ceausescu.

„Pe un plan mai larg, «socurile petroliere» din anii 1973-1974 si 1979-1981 au marcat trecerea omenirii din epoca energiei ieftine in cea a energiei scumpe. Tarile occidentale au raspuns la sfidare prin reducerea consumurilor energetice si prin cresterea ponderii serviciilor in dauna industriei. Romania si-a accentuat profilul industrial, iar in cadrul industriei a pus accentul pe ramurile cele mai energointensive. Ca atare, socurile petroliere au reprezentat un stimul care, dupa doua decenii in care Romania cunoscuse o anumita recuperare a decalajelor care o separau de tarile dezvoltate, a indus o dezvoltare divergenta Romaniei in raport cu economiile dezvoltate. Aceasta divergenta nu a fost insa cauzata numai de socurile petroliere, ci mai ales de raspunsurile inadecvate la aceste socuri, precum si la alte constrangeri care s-au exercitat asupra Romaniei in anii ’70-’80”, rezuma profesorul Bogdan Murgescu.

Avem, asadar, de-a face cu alegerea, efectiv, a unui drum gresit pentru Romania. Intr-un moment in care lumea dezvoltata se afla in pragul celei de-a doua revolutii industriale, Nicolae Ceausescu alege modelul de dezvoltare pe care este el capabil sa-l priceapa, dar care este depasit.

Analistii acestei perioade nu reusesc sa se puna de acord daca alegerea a fost facuta din ignoranta sau cu intentie. Silviu Brucan spune ca, la inceputul anilor 1970, Ceausescu a conceput pur si simplu o „strategie a subdezvoltarii”, singura care putea sa-i asigure supravietuirea la putere: „Intoarcerea spatelui fata de revolutia computerelor si informaticii, desfiintarea Institutului de Matematica si decimarea Institutului de Informatica, inchiderea canalelor de patrundere in Romania a revolutiei stiintifico-tehnice, scaderea continua a numarului studentilor, indreptarea tinerilor spre scoli profesionale si tehnice, ca si represiunea in arta, pe fundalul industriilor cu mare consum de materii prime si energie, bazate pe munca ieftina, nu erau altceva decat componente perfect integrate intr-o strategie a subdezvoltarii, menita a opri cursul istoric al Romaniei la punctul unde Ceausestii se puteau mentine la putere”.

Profesorul Murgescu pare sa fie de acord cu opinia lui Brucan: „Sub conducerea scelerata a lui Ceausescu, Romania intorcea spatele revolutiei computerelor si informaticii (nici macar planurile pentru anii 2000 si 2010 nu prevedeau investitii in acest directie!) si construia in schimb uzine cu mare consum de energie si materii prime si numeroase brate de munca. Treptat, economia Romaniei era mutata din Europa in Lumea a Treia”.

Insa autorul lucrarii „Romania si Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)” ii citeaza si pe alti autori, unii dintre ei mai moderati, care par sa considere ca la mijloc a fost pur si simplu prostia ori interesele unor grupuri mult mai largi din conducerea Romaniei comuniste, dornice sa pastreze o forma de organizare a societatii care le punea la adapost de orice pericol. Este citat economistul Vladimir Pasti: „Evolutiile internationale […] faceau ca, spre sfarsitul anilor ’70, Romania sa poata alege, fara riscuri interne si internationale suplimentare, intre o restructurare economica de proportii si un efort national destinat sustinerii sistemului industrial-social al primei revolutii industriale. A ales cea de-a doua cale, amanand restructurarea ramurilor industriale traditionale – de la minerit la siderurgie si constructia de masini-unelte – si reducand investitiile si resursele alocate noilor industrii electronice si informatice”.

Principalele decizii economice „aberante” ale lui Nicolae Ceausescu, enumerate de economistul Bogdan Murgescu

Bogdan Murgescu face un sumar bilant.

„Lista deciziilor economice aberante adoptate de Nicolae Ceausescu este lunga. Unele dintre acestea au fost deja evocate in subcapitolele anterioare, altele pot fi gasite cu usurinta in lucrarile speciale care s-au ocupat cu istoria Romaniei in anii ’80. Unele au privit doar aspecte punctuale, cu un limitat impact macroeconomic, altele au afectat intreaga economie si societate romaneasca. Dintre acestea din urma, amintim, desigur fara pretentia exhaustivitatii :

1. concentrarea majoritatii coplesitoare a investitiilor in industrie in raport cu celelalte domenii economico-sociale, iar in cadrul industriei in ramurile mari consumatoare de energie si de resurse umane si materiale; consecinta inevitabila a acestei concentrari a fost neglijarea relativa a agriculturii, a industriilor producatoare de bunuri de consum si a serviciilor;

2. decizia de a rambursa fortat datoria externa prin comprimarea mecanica a importurilor, inclusiv a importurilor de completare necesare functionarii normale a proceselor economice si prin fortarea exporturilor, inclusiv in cazul produselor necesare economiei si consumului populatiei;

3. adoptarea unui model de dezvoltare autarhic, care urmarea sa reduca dependenta economica si politica fata de exterior, cu pretul sacrificarii avantajelor care ar fi decurs dintr-o mai adancita integrare in diviziunea internationala a muncii si in pofida faptului ca Romania nu dispunea de resursele necesare pentru un asemenea tip de dezvoltare;

4. incurajarea distorsionarii sistemului informational din economie, atat prin mentinerea rigida a unor preturi nerealiste, aflate intr-o contradictie tot mai mare cu realitatile economice, cat si prin tolerarea/stimularea raportarilor triumfaliste, false;

5. irosirea resurselor pentru realizarea unor proiecte megalomanice, fara relevanta economica (de exemplu, Casa Poporului) sau cu eficacitate economica indoielnica (Transfagarasanul, Canalul Dunare – Marea Neagra)”.

Mostenirea lasata Romaniei: o economie anacronica si neperformanta, traditia politizarii institutiilor, ostilitatea fata de intelectuali si fata de progresul tehnico-stiintific, resentimentele fata de minoritati, oprimarea femeilor, tentativele de a respinge influenta occidentala

Dincolo de discutia daca acest retard sever in plan economic a fost creat cu intentie ori nu de Ceausescu, cert este ca Romania a iesit din regimul comunist intr-o situatie cumplita, cu o industrie grea ineficienta, o agricultura inapoiata, un nivel de trai ingrozitor si o societate complet distrusa.

Bogdan Murgescu: „(…) Responsabilitatea personala a lui Nicolae Ceausescu nu se reduce insa la suma efectelor defavorabile ale tuturor erorilor sale de politica economica. Mai trebuie sa adaugam optiunile sale regresive in plan social – politica de privilegiere a muncitorimii de origine taraneasca in raport cu grupurile socio-profesionale direct legate de progresul tehnico-stiintific, oprimarea femeilor in contextul politicii sale demografice de fortare a ratei natalitatii, politica indreptata impotriva minoritatilor nationale, incercarile de a bloca influenta modelelor culturale occidentale etc. – si mai ales responsabilitatea sa directa in reducerea nivelului de competenta al factorilor de conducere din economie si societate. Optiunea sa in aceasta directie, desi neexprimata oficial in aceasta forma (dimpotriva, documentele oficiale vorbeau mereu de ridicarea nivelurilor de competenta), a fost neindoielnica. Ea a fost exprimata fara putinta de tagada in expunerea la consfatuirea cu activul de partid din ideologie din 9 iulie 1971, cand Ceausescu a (re) afirmat necesitatea intaririi controlului politico-ideologic al partidului asupra tuturor aspectelor vietii economico-sociale”.