Cum a ocupat Rusia sovietica Bucovina de Nord si Basarabia: contextul international, incompetenta interna si politica de cedare in fata Moscovei au dus la prabusirea Romaniei Mari. Textul secret din Pactul Ribbentrop – Molotov

Perioada dintre momentul 23 august 1939, cand Germania nazista si Uniunea Sovietica au semnat tratatul Ribbentrop-Molotov, si 26 iunie 1940, cand rusii au trimis Bucurestiului primul ultimatum pentru cedarea Basarabiei si Bucovinei de Nord, ramane una dintre cele mai tragice, dar si printre cele mai putin cunoscute perioade din istoria Romaniei.

Succesiunea de evenimente catastrofale la nivel european s-a combinat fatal cu inadecvarea, lipsa de realism politic si calculele gresite facute de liderii romani, acestea eliminand efectiv orice sansa de a evita pierderile teritoriale si destramarea Romaniei Mari. Finalmente, abandonarea fara lupta a Basarabiei si Bucovinei, dupa ce regele si oamenii sai furasera banii pentru inzestrarea Armatei timp de un deceniu, a generat in lant revendicarile teritoriale agresive din partea altor vecini ai Romaniei.

Ar trebui mentionat inca de la inceput ca aceasta criza colosala care a zguduit Europa si lumea a surprins Romania intr-un moment de mare slabiciune, fara o elita politica si un sistem parlamentar functionale. Asta, deoarece timp de 10 ani regele Carol al II-lea, venit la putere prin lovitura de stat data in iunie 1930 impotriva propriului sau fiu, lucrase sistematic la distrugerea partidelor politice romanesti. In momentul dezastrului, Romania era deja in plina dictatura regala.

Textul protocolului aditional secret din Pactul Ribbentrop-Molotov. La punctul 3 este „reglementata“ problema Basarabiei

Cand, la 23 august 1939, Ribbentrop si Molotov, ministrii de Externe ai Germaniei naziste si Rusiei sovietice, semnau tratatul de neagresiune intre cele doua mari puteri, intreaga lume a fost surprinsa si ingrozita. Nimeni nu stia inca de existenta protocolului aditional secret, in 4 puncte, prin care Hitler si Stalin isi imparteau efectiv Europa de Est, dar se intuia ca acolo a fost ceva mai mult decat arata textul dat publicitatii.

Continutul anexei secrete – a carei existenta Moscova a negat-o cu obstinatie timp de 50 de ani, pana in 1990 – il puteti citi mai jos:

„Articolul I. In cazul unei reorganizari teritoriale si politice in zonele apartinand statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), granita nordica a Lituaniei va reprezenta limita sferelor de influenta ale Germaniei si URSS In acest sens, interesul Lituaniei pentru zona Vilna este recunoscut de fiecare parte.

Articolul II. In cazul unei reorganizari teritoriale si politice a zonelor apartinand statului polonez, sferele de influenta ale Germaniei si ale URSS vor fi delimitate aproximativ de linia raurilor Narev, Vistula si San.

Intrebarea daca interesele ambelor parti fac de dorit mentinerea unui stat polonez independent si cum ar trebui delimitat un astfel de stat nu poate fi stabilita definitiv decat in cursul evolutiilor politice ulterioare.

In orice caz, ambele guverne vor rezolva aceasta problema prin intermediul unui acord amiabil.

Articolul III. In ceea ce priveste Europa de Sud-Est, partea sovietica atrage atentia asupra interesului sau pentru Basarabia. Partea germana isi declara dezinteresul politic total in aceste zone.

Articolul IV. Prezentul protocol va fi tratat de ambele parti ca fiind strict secret.

Moscova, 23 august 1939.

Pentru guvernul Reich-ului german: V. Ribbentrop
Plenipotentiar al guvernului URSS: V. Molotov“

Asadar, lucrurile erau clare: Finlanda, Estonia si Letonia cadeau in sfera de influenta a Rusiei sovietice. Acest imperiu si Germania nazista isi imparteau Polonia pe linia raurilor Narev, Vistula si San. In ce priveste Romania, germanii le dadeau unda verde rusilor sa ocupe Basarabia. Ulterior, Stalin a profitat de ocazie si si-a inselat partenerii, anexand in plus Bucovina de Nord.

Apoi, in vara lui 1940, Moscova a supralicitat, cerand Berlinului sa se discute despre impartirea sferelor de influenta in Europa Centrala si de Est. Acest lucru a intarit suspiciunile pe care Hitler le avea deja fata de intentia URSS de a ataca prin surprindere. Principala frica a lui Hitler era ca sovieticii vor ocupa la un moment dat Romania, lasandu-l fara resursele vitale de petrol.

Pactul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, da peste cap noua strategie de politica externa pe care o incearca regele Carol al II-lea. Antagonismul dintre Germania nazista si Rusia sovietica pare sa dispara brusc

Romanii au intuit ca intelegerea ruso-germana din 23 august 1939 cuprindea ceva mai mult decat se anuntase public si ca noua strategie de politica externa pe care o adoptase regele Carol al II-lea nu mai era valabila. Dupa zeci de ani in care fusese aliata Frantei, Romania virase catre Germania nazista, iar in 1938 Bucurestiul jucase la doua capete in criza cehoslovaca, refuzand cererea francezilor, cehilor si a rusilor de a crea un coridor de trecere pentru Armata Rosie catre Cehoslovacia. Alaturi de multe alte elemente, decizia Romaniei dusese in final la Conferinta de la Munchen, unde Marea Britanie si Franta acceptasera pretentiile teritoriale ale Germaniei pe seama Cehoslovaciei. Numai ca, in loc ca aceasta cedare in fata agresorului sa-l potoleasca pe Hitler, asa cum sperau francezii, englezii si romanii, lucrurile au luat-o in directia opusa. Cehoslovacia a fost dezmembrata in urmatoarele 6 luni, iar Germania s-a apropiat de Uniunea Sovietica. Astfel, in doar un an, a venit si randul Romaniei sa fie obiectul revendicarilor teritoriale.

„Orientarea treptata a politicii externe a Romaniei spre cel de-al Treilea Reich, initiata de Carol al II-lea inca din anul 1938, a fost determinata, in esenta, de trei factori: schimburile economice, revizionismul maghiar si pericolul sovietic. Incheierea la 23 august 1939 a Pactului Ribbetrop-Molotov nu a facut altceva decat sa accelereze acest proces“, explica istoricul Ottmar Trasca in articolul „De la alianta la beligeranta. Relatiile romano-germane, septembrie 1939-august 1944“.

Ratiunea din spatele reorientarii romanilor catre Germania era urmatoarea: devenise evident ca in Europa de Est domina doi actori majori, germanii si sovieticii. Moscova nu recunostea unirea Basarabiei cu Romania din 1918. Cum Franta si Marea Britanie se dovedisera incapabile sistematic sa-si apere aliatii, Romania s-a apropiat de Germania nazista mizand pe antagonismul acesteia cu celalalt regim totalitar imperialist al Europei, Uniunea Sovietica.

Prin pactul de la 23 august 1939, acest antagonism parea sa dispara, iar fostii inamici treceau in aceeasi barca. „Stupefactia si panica provocate la Bucuresti de acordul sovieto-german sunt de altfel pe deplin explicabile, daca luam in considerare faptul ca, pana la 23 august 1939, unul dintre fundamentele politicii externe romanesti l-a constituit tocmai antagonismul existent intre Germania nazista si URSS. Cercurile decizionale romane au fost nevoite sa constate ca optiunile de politica externa s-au restrans drastic in urma pactului sovieto-nazist“, scrie Ottmar Trasca in articolul sus-mentionat.

La momentul 1939, Romania se confrunta nu doar cu agresiva Rusie sovietica, dar si cu revizionismul Ungariei si Bulgariei, care vor Transilvania si, respectiv, Dobrogea de Sud. Acestora li se adauga, la panda, si Iugoslavia, care vizeaza Banatul. Romania nu mai are prea multe carti de jucat, fiind izolata intre inamici.

„La scurt timp dupa intrarea trupelor sovietice in partea de rasarit a Poloniei si impartirea «pasnica» a acesteia cu partenerul german, atitudinea Uniunii Sovietice fata de Romania a devenit brusc amenintatoare. Pentru a accentua presiunea asupra romanilor, Moscova a recurs la o gama variata de mijloace de intimidare“

Dupa cucerirea Poloniei – tara invadata din vest de Germania nazista si din est de URSS – si izbucnirea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, Romania se trezeste literalmente singura fata-n fata cu agresiva Rusie sovietica. „La scurt timp dupa intrarea trupelor sovietice in partea de rasarit a Poloniei si impartirea «pasnica» a acesteia cu partenerul german in conformitate cu prevederile protocolului aditional secret, atitudinea Uniunii Sovietice fata de Romania a devenit brusc amenintatoare.

Pentru a accentua presiunea exercitata asupra guvernului roman, Moscova a recurs la o gama variata de mijloace de intimidare, de la proteste legate de presupusa nerespectare a statutului de neutralitate, instigarea prin intermediul Cominternului a partidelor comuniste din statele «capitaliste» – inclusiv a Partidului Comunist Roman – impotriva guvernelor «burghezo-mosieresti» ale acestor state, publicarea unor articole de presa cu un vadit continut denigrator la adresa Romaniei si a politicii sale interne si externe – precum cel semnat de Boris Stefanov, intitulat «Razboiul imperialist si Romania» – pana la amenintari fatise si concentrarea unui mare numar de trupe la frontiera romano-sovietica“, descrie Ottmar Trasca atmosfera care domneste in estul Europei in timp ce, in vest, toata lumea se uita spre granita germano-franceza.

Aceasta este, de fapt, partea pe care istoriografia mondiala o uita sau o trateaza in fuga atunci cand vorbeste despre izbucnirea celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Este infierata (corect) Germania pentru actiunile sale agresive si mai putin invinovatita Uniunea Sovietica, in general pentru ca actiunile Moscovei in raport cu vecinii sai sunt mai putin cunoscute.

Rezistenta eroica a Finlandei din iarna 1939-1940 in fata agresiunii rusesti ofera Romaniei un ragaz nesperat pe care Bucurestiul il iroseste cu inconstienta

Pe intreaga linie a Europei de rasarit, lucrurile sunt extrem de grave in toamna lui 1939. Dupa ocuparea Poloniei, URSS si Germania fac mici ajustari la acordul secret din 23 august. Stalin cere si Hitler accepta un schimb de teritorii: Germania cedeaza Lituania (la acest moment inca un stat independent) si primeste la schimb o parte din rasaritul Poloniei ocupate.

Rusii exercita mari presiuni nu doar asupra Romaniei, ci si asupra tarilor baltice si a Finlandei „primite“ de la nemti in acordul secret din august. „Toate informatiile receptionate pe diverse canale (diplomatice, militare etc.) de catre autoritatile romane cu privire la masurile adoptate de guvernul sovietic convergeau spre aceeasi concluzie, respectiv ca, dupa «reglementarea» situatiei Statelor Baltice si incheierea conflictului cu Finlanda, URSS avea sa initieze o actiune in flancul sudic, indreptata impotriva Romaniei“, scrie Ottmar Trasca.

In planul lui Stalin survine insa in acest moment o sincopa neprevazuta, care da Romaniei un nesperat ragaz: agresiunea impotriva Finlandei nu merge conform planului. Rusia ataca micul sau vecin la 30 noiembrie 1939, dupa ce insceneaza un presupus atac finlandez asupra unei patrule sovietice. Insa finlandezii – desi surclasati numeric si tehnologic – se impotrivesc si, spre stupefactia integii lumi, imensa Armata Rosie sufera infrangeri si pierderi catastrofale.

Luptele dureaza pana la 13 martie 1940, cand finlandezii, coplesiti numeric, cer pace si accepta sa cedeze 10% din teritoriu – regiunile ravnite de Rusia.

Aceasta perioada face ca si „executia“ Romaniei sa se amane de la sine. Teoretic, lunile castigate ar putea fi folosite de Carol al II-lea si regimul sau pentru pregatiri de lupta si eforturi diplomatice de a-si securiza spatele pentru momentul cand Rusia se va intoarce catre sud. Numai ca, in realitate, acest lucru nu se intampla decat in mica masura.

Confruntata cu probleme in Finlanda, Moscova mimeaza deschiderea catre Romania. Bucurestiul cade in capcana si-si face iluzii, dar totul se incheie brusc la 13 martie 1940, cand odata cu victoria asupra finlandezilor, rusii redeschid brutal problema Basarabiei

Slabiciunile clare aratate de Armata Rosie in Finlanda modifica si comportamentul Moscovei. Perioada de incertitudine din nord, cand nu era clar daca i vor reusi ori nu sa infranga cerbicia finlandezilor, i-a facut pe rusi sa mimeze brusc revenirea la sentimente mai bune fata de Romania.

Kremlinul emite spre Bucuresti cand mesaje binevoitoare, cand amenintatoare – in functie de evolutia luptelor pe frontul finlandez si de ce se intampla pe plan international.

Spre primavara lui 1940, cand deja devine clar ca Armata Rosie incepe sa castige teren impotriva finlandezilor, Moscova revine treptat la comportamentul agresiv fata de Bucuresti, adesea recurgandu-se la amenintari deschise, fara perdea. „Perioada de relativa destindere a relatiilor romano-sovietice a luat sfarsit brusc odata cu incheierea conflictului sovieto-finlandez, la 13 martie 1940, eveniment ce a oferit Kremlinului posibilitatea de a redeschide chestiunea Basarabiei si de a exercita noi presiuni asupra Romaniei in vederea realizarii prevederilor punctului 3 al protocolului aditional secret. Totusi, avizat de experienta finlandeza, Stalin a imprimat actiunilor desfasurate de Moscova «un ritm mai lent si precaut»“, scrie Ottmar Trasca.

La 29 martie 1940, Viaceslav Molotov, comisarul poporului pentru Afaceri Straine (ministru de Externe) al imperiului sovietic, tine un discurs in cadrul sesiunii Sovietului Suprem al URSS prin care Moscova declanseaza oficial ofensiva politica si diplomatica impotriva Romaniei – urmatoarea tinta pe lista rusilor.

In mod cu totul nerealist, Carol al II-lea si politicienii promovati de acesta in structurile de putere se iluzionasera ca vor reusi sa cada la intelegere cu rusii. Incepand din 29 martie, dupa discursul lui Molotov, devine insa clar ca e vorba de sperante desarte: Bucurestiul, lasandu-se pacalit de baletul diplomatic facut de Moscova cat timp au existat probleme pe frontul finlandez, irosise cu inconstienta lunile de ragaz castigate.

Lovitura de maciuca de la 1 iunie 1940: la cererea Romaniei de a strange relatiile, Germania raspunde ca mai intai trebuie satisfacute revendicarile teritoriale ale vecinilor

Abia spre sfarsitul lunii mai 1940, cand Germania obtine victorii fulgeratoare pe frontul de vest, Romania abandoneaza neutralitatea proclamata in toamna precedenta si vrea sa accelereze apropierea fata de Puterile Axei. Din nou, regele Carol al II-lea calculeaza gresit si e in contratimp. Se pierdusera luni pretioase, iar demersul Romaniei acum, cand Germania e victorioasa pe continent, e primit de nemti cu raceala. La 28 mai 1940, premierul roman Gheorghe Tatarescu il notifica pe ministrul plenipotentiar (ambasador) german Wilhelm Fabricius privind dorinta guvernului Romaniei de a dezvolta relatii stranse in toate domeniile cu Germania.

La 1 iunie 1940, raspunsul oficial al guvernului de la Berlin este ca o lovitura de maciuca pentru Carol al II-lea si oamenii sai: Germania accepta strangerea relatiilor, dar numai daca Romania face concesiile teritoriale cerute de vecinii sai, in special de Rusia sovietica in privinta Basarabiei!

Din nou, reactia elitei politice romanesti la aceasta situatie este una total rupta de realitate. „In pofida faptului ca mesajul transmis de Berlin la inceputul lunii iunie 1940 si, in general, semnalele receptionate din partea conducerii germane nu lasau niciun dubiu asupra pozitiei Reich-ului in chestiunea Basarabiei, cercurile guvernamentale din Bucuresti au continuat sa ignore sugestiile si avertismentele primite, incercand cu obstinatie sa amane inceperea tratativelor cu URSS, respectiv sa obtina – in intervalul de timp ramas pana la ultimatum – sprijinul Germaniei pentru cauza romaneasca“, explica istoricul Ottmar Trasca.

Nestiind de existenta partii secrete a Pactului Ribbentrop-Molotov, romanii refuza pur si simplu sa inteleaga ce le transmit germanii si se chinuie sa le explice acestora ca Romania are o importanta economica si strategica foarte mare pentru Al Treilea Reich. In timp ce razboiul se extinde si devine mondial, Carol al II-lea si oamenii sai isi fac calcule ca ar putea amana discutiile privind pretentiile teritoriale ale vecinilor pana la viitoarea conferinta de pace, dupa ce se va fi incheiat razboiul.

„La intrebarea romanilor daca lasam sa li se taie gatul de catre rusi, nu putem decat sa-i lasam in seama sfintilor ortodocsi si a bunului Dumnezeu“

Zbaterile Bucurestiului sunt privite adesea de germani cu un amestec de mila si cinism. Hermann Neubacher, atasatul cu probleme economice pe langa Legatia Germaniei in Romania, ii scrie la un moment dat gauleiterului (guvernatorul) Vienei, la 5 mai 1940: „In ce priveste problema rusa, fundamentul politic al activitatii noastre in Romania este foarte problematic, deoarece noi nu putem oferi romanilor nici macar pe durata razboiului o garantie ca un atac rus asupra teritoriului lor nu va avea loc si ca problema romano-rusa va fi reglementata la o masa a conferintei. Pozitia noastra de azi in Germania se bazeaza, pe langa respectul profund fata de conducerea si Wehrmachtul Marii Germanii, inclusiv pe credinta ca, fara influenta noastra, Rusia ar fi intreprins deja ceva. Dar este, de asemenea, sigur ca, in cazul unui atac rus, Romania va fi convinsa ca atacul se efectueaza cu aprobarea noastra. La intrebarea (romanilor – n. red.) daca lasam sa li se taie gatul de catre rusi, nu putem decat sa-i lasam in seama sfintilor ortodocsi si a bunului Dumnezeu”.

Lipsa completa de realism a romanilor se poate constata inclusiv pe 26 iunie 1940, chiar inainte ca rusii sa trimita primul ultimatum, „intr-un moment in care toate informatiile parvenite factorilor decizionali din Bucuresti, pe diferite canale, indicau caracterul iminent al unei actiuni sovietice impotriva Romaniei“.

In acel moment, Ion Gigurtu – ministrul de Externe al Romaniei – incerca in continuare sa-l convinga pe Wilhelm Fabricius ca negocierile privind revendicarile teritoriale, mai ales cele ale URSS, trebuie amanate pana la „pacea generala“. Dupa discutie, ambasadorul german nota ca „romanii amana negocierile cu rusii in speranta unei apropiate victorii germane, intrucat ei cred ca interesele noastre in ce priveste cooperarea in regiunea Dunarii si mentinerea pacii in sud-est sunt atat de mari, incat dupa incheierea actualului razboi in vest noi vom fi in continuare interesati in a-i tine la distanta pe rusi de Balcani“.

Teribilul calcul gresit al Bucurestiului dupa victoria Germaniei asupra Frantei: in loc sa sesizeze ca Rusia va deveni si mai agresiva, au crezut ca urmeaza negocieri de pace unde se vor putea tocmi cu sprijinul nemtilor

Istoricul Ottmar Trasca da un verdict dur in privinta conducatorilor de la Bucuresti in aceasta privinta: „Daca a existat intr-adevar un asemenea calcul politic al cercurilor decizionale romanesti, atunci acesta s-a dovedit a fi total eronat, intrucat, paradoxal, tocmai iminenta victoriei totale germane pe Frontul de Vest a determinat Kremlinul sa opteze pentru declansarea imediata a actiunii indreptate impotriva Romaniei”.
La ce se refera istoricul? Din august 1939 pana in iunie 1940, raportul de forte in Europa se modifica dramatic. Germania a castigat fulgerator razboiul cu Franta si a aruncat Marea Britanie peste Canalul Manecii, profilandu-se neasteptat drept cea mai importanta putere militara de pe continent. Prin contrast, Rusia a avut probleme militare majore cu micuta Finlanda.

Stalin se teme ca, tinand cont de conturarea noului raport de forte, Germania va dori sa schimbe prevederile din protocolul secret din august 1939 si sa nu mai fie de acord cu expansiunea URSS catre vest. Asa ca dictatorul sovietic decide sa actioneze imediat. Rusia se grabeste sa anexeze cele trei state baltice si, in 26 iunie, trimite primul ultimatum Romaniei, sa predea Basarabia si Bucovina de Nord.

In mod absolut neverosimil, desi toate semnalele din ultimele sase luni avertizau ca va veni acest moment, ultimatumul a luat prin surprindere Bucurestiul. Armata era complet nepregatita de lupta, lucru pe care seful Statului Major General i l-a si transmis lui Carol al II-lea. Trupele nu aveau munitie decat pentru cateva zile, erau foarte prost instruite si echipate (nemtii aveau sa spuna, cateva luni mai tarziu, ca Armata romana nici macar nu se poate numi armata). Regele si camarila sa neglijasera timp de un deceniu echiparea Armatei romane, furasera banii pentru inzestrare, coruptia era generalizata si soldatii nu erau instruiti.

Romania incearca sa negocieze cu Moscova, dar al doilea ultimatum, sosit in 27 iunie 1940, duce la Consiliul de Coroana in care se ia fatidica decizie de a capitula fara lupta si de a evacua Basarabia si Bucovina de Nord. Pentru a respecta adecvarul istoric, merita mentionati cei care, in Consiliul de Coroana, voteaza contra abandonarii celor doua provincii: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Stefan Ciobanu, Ernest Urdareanu. Primii doi vor fi asasinati de legionari cateva luni mai tarziu.

Acest episod, al cedarii efective a Basarabiei, e deja mai cunoscut publicului, se stie ca rusii n-au asteptat nici macar ca trupele romane si administratia sa se retraga, au navalit imediat si au avut loc scene atroce. Fortele armate romane au fost umilite, dezarmate, batjocorite de rusi – care-si incalcau astfel inca o data cuvantul –, ofiterilor li s-au rupt epoletii, numerosi membri ai administratiei au fost asasinati de locuitori ai Basarabiei care asteptau venirea Armatei Rosii, dar si de militari rusi.

Lectia unui capitol tragic din istoria Romaniei: de ce sa cedezi fara lupta impotriva agresiunii Moscovei este cea mai proasta idee posibila

Istoricul Ottmar Trasca trage o concluzie a acestui episod dezastruos din istoria Romaniei si arata cum politica de cedare fara lupta in fata agresorului rus, in loc sa duca la calmarea situatiei, a generat toate nenorocirile venite apoi, in lant, pe parcursul urmatoarelor luni:

„Hotararea Consiliului de Coroana din 27 iunie 1940 de a accepta cererile sovietice cu privire la cedarea Basarabiei si Bucovinei de nord a fost determinata finalmente de trei factori: 1) izolarea completa a Romaniei pe plan international; 2) sfaturile venite din partea cercurilor decizionale din Berlin, ce au indemnat la unison sa fie acceptate pretentiile Kremlinului; 3) amenintarea interventiei militare sovietice si raportul de forte net favorabil URSS.

Desi motivele invocate de autoritatile romane pentru a justifica decizia de a ceda in fata pretentiilor URSS erau, fara indoiala, veridice, acceptarea fara lupta a ultimatumului sovietic a avut consecinte nefaste, provocand in Romania un adevarat seism, ale carui reverberatii au fost resimtite la toate nivelurile conducerii politico-militare si societatii romanesti.

Acceptarea ultimatumurilor sovietice a insemnat sfarsitul existentei Romaniei Mari si falimentul politicii externe promovate pana la acea data de regimul autoritar carlist.
Mai mult, cedarea fara lupta a celor doua provincii catre URSS a indemnat inclusiv Ungaria si Bulgaria sa solicite in perioada urmatoare intr-o maniera intransigenta satisfacerea revendicarilor lor teritoriale fata de Romania.

In acest fel, ultimatumurile sovietice din 26-27 iunie 1940 au inaugurat seria neagra din vara anului 1940, ce avea sa culmineze cu cedarea Cadrilaterului catre Bulgaria prin semnarea Tratatului de la Craiova din 7 septembrie 1940 si a Transilvaniei de Nord-Est catre Ungaria in urma celui de-al doilea arbitraj de la Viena din 30 august 1940”.

Opiniile istoricilor. De ce ar fi trebuit Romania sa reziste impotriva Uniunii Sovietice in iunie 1940

Si alti istorici au aceeasi opinie. Regretatul Neagu Djuvara, care a si luptat pe Frontul de Est in Al Doilea Razboi Mondial, era de parere ca „cedarea Basarabiei fara un foc de pusca a fost o greseala impardonabila“. Istoricul avea sa prezinte apoi un rationament intalnit si la alti istorici romani: „Noi sa ne imaginam ce se intampla daca romanii se bateau in iunie 1940 impotriva Uniunii Sovietice. Ce se intampla? In opt zile eram cotropiti. Trupele romanesti din Basarabia nu puteau rezista la o armata de 20 de ori mai puternica si care erau atacate pe un front de 650 de kilometri. Dar opt zile rezistam. In acest timp, in cele opt zile, sute de mii de romani basarabeni ajungeau in tara. Scapau. Una la mana. Noi ii avertizam pe nemti sa nu ne ia pe la spate, ca sa zic asa. Asta era clar. Ei, nemtii, nu puteau sa-i lase pe rusi sa ne ia petrolul de la Ploiesti. Prin urmare, stiam ca, daca nemtii ne atacau de pe Tisa, noi ne-am fi facut ca ne aparam, am fi tras cateva focuri si pe urma ne retrageam. Am fi avut soarta Poloniei, adica rusii ne-ar fi ocupat pana la Prut si nemtii din Apus pana la Prut”.

Dincolo de aceasta istorie alternativa care, desigur, nu are in sine vreo valoare se ascund insa calculele facute de specialisti. Istoricul Alex Mihai Stoenescu impartaseste opinia lui Neagu Djuvara si explica faptul ca, daca Romania rezista impotriva rusilor, germanii ar fi fost obligati sa ne ocupe pentru a nu cadea resursele de petrol in mana Moscovei. Daca Romania ar fi fost ocupata, n-ar mai fi participat la razboiul contra URSS si n-ar mai fi fost socotita tara invinsa la Conferinta de Pace din 1946. In plus, din punct de vedere juridic, pierderile teritoriale inregistrate in vara-toamna lui 1940 n-ar fi fost valide.

La aceste argumente se mai adauga si cel al istoricului Armand Gosu, principalul expert pe problemele spatiului ex-sovietic din Romania, care mentioneaza ca pana in ziua de azi principalul repros pe care basarabenii il adreseaza Bucurestiului este faptul ca i-a abandonat fara lupta in 1940. S-a sadit astfel o neincredere istorica a moldovenilor de peste Prut fata de Romania, care in momentul cheie al existentei lor i-a abandonat fara un foc de arma.