„Cum sa-i ridicam statuie lui Sergiu Nicolaescu, complice al comunismului?”. Liiceanu, revoltat de odele aduse fostului regizor de „Radio Romania Cultural”

Gabrile Liiceanu isi manifesta revolta fata de faptul ca postul public „Radio Romania Cultural” i-a adus omagii lui Sergiu Nicolaescu cu ocazia implinirii a opt ani de la moartea regizorului. Liiceanu considera ca Nicolaescu a fost un „complice” al regimului comunist si atrage atentia ca adevaratii eroi, precum Elisabeta Rizea, sunt ignorati.

„Asadar, lor sa le ridicam statui. Lui Paunescu si lui Nicolaescu. Nu Elisabetei Rizea, nu Monicai Lovinescu si lui Virgil Ierunca, nu Doinei Cornea, nu lui Liviu Cornel Babes, nu lui Calin Nemes”, scrie indignat Liiceanu in Contributors.

Fragmente din textul lui Liiceanu:

In zilele inceputului de an, postul public „Radio Romania Cultural” (platit din banii de la buget ai romanilor) ne-a amintit pe site-ul sau, la rubrica Portret, ca se implinesc 8 ani de la moartea lui Sergiu Nicolaescu, „personalitate artistica de exceptie”, „actor, scenarist, regizor, producator de film si om politic”. Poate ca multi se vor recunoaste in acest portret.

(….) Si iata-ne, la 30 dupa „eliberarea de sub jugul comunist”, celebrand complicii comunismului: fie cu ei in viata, fie la un an, trei sau, iata, opt de la moartea lor. Cum se numeste regimul in care ne aflam? Cum il botezam, „stiintific” vorbind? Care este identitatea lui istorica? Ce inseamna „perioada de tranzitie”? De unde, pornind, tranzitam si catre ce? Si a cui tranzitie? A „poporului roman”? De vreme ce toate punctele-cheie ale economiei, contractele cele mai banoase cu statul, functiile publice cele mai importante sunt, toate, pe mana membrilor „Maleficei Institutii” (cum a numit un scriitor roman din exil Securitatea comunista), unde mai apare „poporul”? Nu a ramas el mic, batjocorit si abia itindu-se in fundal din spatele propriei lui mizerii? Nu, serios, in ce regim politic traim?

In tara asta, in urma cu cativa ani, televiziunile „mogulizate”, prin care tropaie pensionarii Securitatii sau mai tinerii lor urmasi, plangeau moartea lui Iulian Vlad, seful Securitatii lui Ceausescu. In Gradina Icoanei din Bucuresti, si nu numai, au fost ridicate post mortem statui ale „porcului nostru de serviciu”, cum i-a placut lui Paunescu insusi sa-si spuna la un an-doi dupa aparitia lui in noul decor al istoriei. Pentru o data, era onest: de unul singur, cu ziarul si „cenaclul” lui, Paunescu a facut pentru Ceausescu, vreme de doua decenii, cat jumatate din toata Securitatea.

M-am intrebat care din cei doi – Paunescu si Nicolaescu – a contribuit in mai mare masura, in calitate de complice, la perpetuarea napastei Ceausescu. Cel care strangea tineretul pe stadioane si, la adapostul muzicii folk, ridica in final arena in picioare punand-o sa strige „Partidul, Ceausescu, Romania”? Sau cel care a participat, manipuland impactul imaginii, la batjocorirea istoriei prin falsificarea ei?

Nu cred sa existe infractiune spirituala mai mare decat contrafacerea istoriei nationale. Decat punerea generatiilor ei „in slujba”. Decat transformarea patriotismului in diversiune, propaganda si minciuna lucrativa. Decat prostituarea „teleologica” a istoriei, care, la capatul ei, face ca Spiritul „inaintasilor” Burebista si Decebal sa se regaseasca pe sine, imbogatit de istoria glorioasa parcursa in doua milenii, in figura unui analfabet viclean. In aceasta categorie a calpuzanilor de istorie poate fi incadrat autorul filmelor Dacii si Mihai Viteazul, „productii istorice de referinta”, cum le numeste „Radio Romania Cultural”.

Ce poate fi mai inalt imoral decat tupeul „calailor si complicilor” de la noi? Cu ce voce de piept si cu ce demnitate emfatica au intrat in „noua” istorie! Acelasi text comemorativ al „Romaniei Culturale” ne spune ca Sergiu Nicolaescu a fost „o figura centrala in zilele Revolutiei din decembrie 1989”. Ce ciudat se joaca cu legea non-contradictiei istoria tranzitiei noastre! Printr-un spectaculos tour de passe-passe marca FSN, omul care avusese un rol central in „Epopeea Nationala” lansata cu ocazia „tezelor din iulie” din 1971 de Ceausescu, menita sa-i hraneasca acestuia fantasmele, a alunecat vertiginos pe noul versant al istoriei si a descins neinfricat, cu arma in mana, in mijlocul actiunii revolutionare. Pana mai adineaori, ne servise minciuni dacice impachetate in magia ecranului. Eu cred ca toata viata de dupa ʼ89, Sergiu Nicolaescu a traversat-o imaginandu-se intr-unul din filmele lui proaste in care se ditribuia singur. Numai ca de data asta, figurantii eram noi. Iar filmul era mai prost ca niciodata.

(…) Asadar, lor sa le ridicam statui. Lui Paunescu si lui Nicolaescu. Iar pe Constantin Balaceanu-Stolnici, „ultimul boier roman in viata”, un adevarat aristocrat de moda veche, cu barbison si baston cu maciulie de argint, unul dintre cei mai prodigiosi turnatori ai Securitatii comuniste (nume de cod Ionescu Paul), sa-l onoram, deocamdata – in asteptarea statuii, desigur – doar cu titlul de „cetatean de onoare al Capitalei” acordat de PSD si Gabriela Firea. Acestora sa le cinstim memoria! Nu Elisabetei Rizea, nu Monicai Lovinescu si lui Virgil Ierunca, nu Doinei Cornea, nu lui Liviu Cornel Babes, nu lui Calin Nemes.

(…) Cand citim in paginile „spovedaniei” Elisabetei Rizea ca au existat prizonieri politici carora li s‑au scos dintii cu clestele de cuie, smulgandu‑li‑se gingiile odata cu dintii; ca o femeie era calcata in picioare pana cand ii ieseau plamanii prin coastele rupte; cand citim ca Elisabeta Rizea a stat legata de maini de un carlig din plafon, ca i‑au ramas in celula dintii si parul („in pat dintii din gura, cole jos paru“), cand aflam – din alta marturie – ca un taran ridicat noaptea este smuls din casa cu stalpul casei cu tot – toate acestea, traite, vazute sau auzite, nu constituie temeiuri suficiente pentru ca bataile inimii sa ni se opreasca si pentru ca parul sa ni se ridice maciuca in cap? „Pai as zbiera, doamna, ca o vaca, nu ca un om“, spune la un moment dat, in spovedania ei, Elisabeta Rizea. „Atatea sunt de spus…“. Asadar, lui Paunescu si lui Nicolaescu sa le ridicam stratui. Nu Monicai Lovinescu si lui Virgil Ierunca, cei care, in deceniile in care istoria ne transformase in infirmi ai expre­siei, ne-au inapoiat, vorbind in locul nostru, darul cuvintelor. Dar nu lor le ridicam statuie.

(…) Ce-am vrut sa spun cu toate astea? Ca stam tare rau, in continuare, cu simbolurile noastre de Bine si de Rau. Nu cred ca incepem cum se cuvine anul, ingaduind unei institutii publice sa adauge, fie si numai un portet de-o pagina, la cultul complicilor unui regim criminal.

Citeste integral pe site-ul Contributors.