„Dezastrul iminent”. Cum se pregatesc miliardarii lumii de „apocalipsa”. Intalnirea din desert cu cei cinci „super-bogati”

Miliardarii din domeniul tehnologiei cumpara buncare de lux si angajeaza trupe speciale pentru a supravietui unui colaps social, se arata in cartea „Supravietuirea celor mai bogati” a lui Douglas Rushkoff.

Fragmente relevante din aceasta carte au fost publicate de The Guardian, iata aceste pasaje:

In calitate de umanist care scrie despre impactul tehnologiei digitale asupra vietii noastre, sunt adesea confundat cu un futurist. Oamenii interesati sa ma angajeze pentru opiniile mele despre tehnologie sunt, de obicei, mai putin preocupati de construirea unor instrumente care sa ajute oamenii sa traiasca mai bine in prezent ci de identificarea Next Big Thing prin care sa-i domine  pe oameni in viitor. De obicei, nu raspund la solicitarile lor. De ce sa-i ajutam pe acesti tipi sa distruga ceea ce a mai ramas din internet, din civilizatie?

Cu toate acestea, uneori, o combinatie de curiozitate morbida si bani gheata este suficienta pentru a ma urca pe o scena in fata elitei tehnologice, unde incerc sa le explic cum ne afecteaza afacerile lor vietile noastre aici, in lumea reala. Asa m-am trezit acceptand o invitatie de a ma adresa unui grup descris in mod misterios ca fiind „parti interesate”, in mijlocul desertului.

O limuzina ma astepta la aeroport. Pe masura ce soarele incepea sa se scufunde la orizont, mi-am dat seama ca ma mergeam deja cu masina de trei ore. Ce fel de oameni bogati din fonduri speculative ar conduce atat de departe de aeroport pentru o conferinta? Apoi am vazut. Pe o carare paralela de langa autostrada, ca si cum ar fi concurat impotriva noastra, un avion cu reactie de mici dimensiuni venea sa aterizeze pe un aerodrom privat.

A doua zi dimineata, doi barbati imbracati in blanuri de Patagonia asortate au venit dupa mine si m-au transportat printre stanci si tufisuri pana la o sala de sedinte. M-au lasat sa beau cafea si sa ma pregatesc. Dar in loc sa fiu conectat la un microfon sau dus pe o scena, publicul a fost adus la mine. S-au asezat in jurul mesei si s-au prezentat: cinci tipi foarte bogati – da, toti barbati – din esalonul superior al lumii investitiilor in tehnologie si al fondurilor speculative. Cel putin doi dintre ei erau miliardari. Dupa o mica discutie, mi-am dat seama ca nu erau interesati de discursul pe care il pregatisem despre viitorul tehnologiei. Ei venisera sa puna intrebari.

Au inceput in mod inocent si destul de previzibil. Bitcoin sau ethereum? Realitate virtuala sau realitate augmentata? Cine va fi primul care va avea informatica cuantica, China sau Google?

In cele din urma, au ajuns la adevaratul lor subiect de preocupare: Noua Zeelanda sau Alaska? Care regiune ar fi mai putin afectata de viitoarea criza climatica? De aici incolo, situatia a devenit din ce in ce mai grava. Care era cea mai mare amenintare: incalzirea globala sau razboiul biologic? Cat timp ar putea cineva sa poata supravietui fara ajutor din afara? Ar trebui ca un adapost sa aiba propria sursa de aer? Care era probabilitatea de contaminare a apelor subterane? In cele din urma, directorul general al unei case de brokeraj a explicat ca aproape isi terminase de construit propriul sistem de buncare subteran si a intrebat: „Cum imi pot mentine autoritatea asupra fortei mele de securitate dupa eveniment?”.

Evenimentul. Acesta era eufemismul lor pentru colapsul mediului, tulburarile sociale, explozia nucleara, furtuna solara, virusul de neoprit sau hackerul informatic rau intentionat care doboara totul.

Aceasta singura intrebare ne-a ocupat pentru tot restul orei. Stiau ca vor fi necesare garzi inarmate pentru a-si proteja complexele de atacatori, precum si de multimile furioase. Unul dintre ei isi asigurase deja o duzina de Navy Seals care sa se indrepte spre complexul sau daca le dadea semnalul potrivit. Dar cum va plati garzile odata ce chiar si criptogramele sale nu vor mai avea nicio valoare? Ce ar fi impiedicat garzile sa isi aleaga in cele din urma propriul lider?

Miliardarii s-au gandit sa foloseasca incuietori cu combinatii speciale pentru aprovizionarea cu alimente pe care numai ei le stiau. Sau sa oblige garzile sa poarte un fel de coliere disciplinare in schimbul supravietuirii lor. Sau poate construirea de roboti care sa serveasca drept garzi si muncitori – daca aceasta tehnologie ar putea fi dezvoltata „la timp”.

Am incercat sa ma inteleg cu ei. Am adus argumente pro-sociale in favoarea parteneriatului si a solidaritatii ca fiind cele mai bune abordari ale provocarilor noastre colective pe termen lung. Le-am explicat ca, pentru ca garzile tale sa dea dovada de loialitate in viitor, trebuie sa le tratezi ca pe niste prieteni chiar acum. Nu investiti doar in munitie si garduri electrice, ci investiti in oameni si relatii. Si-au dat ochii peste cap la ceea ce trebuie sa le fi sunat a filozofie hippie.

Acesta era probabil cel mai bogat si mai puternic grup pe care il intalnisem vreodata. Cu toate acestea, iata-i aici, cerand sfatul unui teoretician marxist al presei pentru a afla unde si cum sa-si configureze buncarele pentru apocalipsa. Atunci mi-am dat seama: cel putin in ceea ce-i privea pe acesti domni, aceasta era o discutie despre viitorul tehnologiei.

Preluand exemplul fondatorului Tesla, Elon Musk, care vrea sa colonizeze Marte, al lui Peter Thiel de la Palantir, care vrea sa inverseze procesul de imbatranire, sau al dezvoltatorilor de inteligenta artificiala Sam Altman si Ray Kurzweil, care vor sa-si incarce mintile in supercomputere, acestia se pregateau pentru un viitor digital care nu avea mai putin de-a face cu transformarea lumii intr-un loc mai bun, ci mai degraba cu transcenderea totala a conditiei umane. Bogatia si privilegiile lor extreme nu au facut decat sa-i faca obsedati de a se izola de pericolul real si prezent al schimbarilor climatice, al cresterii nivelului marii, al migratiilor in masa, al pandemiilor globale, al panicii nativiste si al epuizarii resurselor. Pentru ei, viitorul tehnologiei inseamna un singur lucru: sa scape de noi ceilalti.

Acesti oameni au coplesit candva lumea cu planuri de afaceri nebunesc de optimiste cu privire la modul in care tehnologia ar putea aduce beneficii societatii umane. Acum au redus progresul tehnologic la un joc video pe care unul dintre ei il castiga daca gaseste trapa de scapare. Va fi Jeff Bezos migrand in spatiu, Thiel in complexul sau din Noua Zeelanda sau Mark Zuckerberg in metaversul sau virtual?

Ceea ce am ajuns sa realizez a fost ca acesti oameni sunt de fapt cei care pierd. Miliardarii care m-au chemat in desert pentru a le evalua strategiile de buncar nu sunt atat de mult invingatorii jocului economic, cat victimele regulilor sale pervers limitate. Mai mult decat orice, ei au cedat unei mentalitati in care „a castiga” inseamna sa castige destui bani pentru a se izola de daunele pe care le creeaza castigand bani in acest mod. Este ca si cum ar vrea sa construiasca o masina care merge suficient de repede pentru a scapa de propria poluare.

Cu toate acestea, acest escapism din Silicon Valley – sa-i spunem The Mindset – ii incurajeaza pe adeptii sai sa creada ca invingatorii pot cumva sa ne lase pe noi ceilalti in urma.

(…) In momentul in care m-am imbarcat in zborul de intoarcere spre New York, mintea mea era zdruncinata de implicatiile lui The Mindset. Care erau principiile sale? Cine erau adevaratii sai credinciosi? Ce am putea face, daca am putea face ceva, pentru a-i rezista? Inainte chiar de a ateriza, am postat un articol despre ciudata mea intalnire – cu un efect surprinzator.

Aproape imediat, am inceput sa primesc solicitari din partea unor intreprinderi care se adreseaza miliardarilor care se pregatesc, toti sperand ca le voi spune numele lor cu cei cinci barbati despre care scrisesem. Am primit vesti de la un agent imobiliar specializat in oferte de locuinte rezistente la dezastre, de la o companie care primea rezervari pentru cel de-al treilea proiect de locuinte subterane si de la o firma de securitate care oferea diverse forme de „gestionare a riscurilor”.

Dar mesajul care mi-a atras atentia a venit de la un fost presedinte al Camerei de Comert Americane din Letonia. JC Cole a fost martor la caderea imperiului sovietic, precum si la ceea ce a fost nevoie pentru a reconstrui o societate functionala aproape de la zero. De asemenea, fusese proprietar pentru ambasadele americane si ale Uniunii Europene si invatase o multime de lucruri despre sistemele de securitate si planurile de evacuare. „Cu siguranta ati starnit un cuib de albine”, si-a inceput primul e-mail pe care mi l-a trimis. „Este destul de corect – cei bogati care se ascund in buncarele lor vor avea o problema cu echipele lor de securitate… Cred ca aveti dreptate cu sfatul dvs. de a-i ‘trata foarte bine pe acesti oameni, chiar acum’, dar, de asemenea, conceptul poate fi extins si cred ca exista un sistem mai bun care ar da rezultate mult mai bune.”

El era sigur ca „evenimentul” – o lebada gri, sau o catastrofa previzibila declansata de inamicii nostri, de Mama Natura sau pur si simplu din intamplare – era inevitabil. Facuse o analiza SWOT – puncte forte, puncte slabe, oportunitati si amenintari – si ajunsese la concluzia ca pregatirea pentru calamitate ne cerea sa luam aceleasi masuri ca si incercarea de a preveni una. „Printr-o coincidenta”, a explicat el, „infiintez o serie de ferme de refugiu in zona New York-ului. Acestea sunt concepute pentru a face fata cat mai bine unui ‘eveniment’ si, de asemenea, pentru a aduce beneficii societatii ca ferme semi-organice. Ambele la o distanta de trei ore de mers cu masina de oras – suficient de aproape pentru a ajunge acolo cand se va intampla.”

El credea ca cel mai bun mod de a face fata dezastrului iminent era sa schimbam chiar acum modul in care ne tratam unii pe altii, economia si planeta – dezvoltand in acelasi timp o retea de comunitati de ferme rezidentiale secrete, total autosuficiente, pentru milionari, pazite de Navy Seals inarmati pana in dinti.

JC dezvolta in prezent doua ferme ca parte a proiectului sau de refugiu sigur. Ferma unu, in afara orasului Princeton, este modelul sau de spectacol si „functioneaza bine atata timp cat linia albastra subtire functioneaza”.

Cea de-a doua, undeva in Poconos, trebuie sa ramana secreta. „Cu cat mai putini oameni cunosc locatiile, cu atat mai bine”, a explicat el, impreuna cu un link catre episodul din Zona Crepusculara in care vecinii panicati patrund in adapostul antiatomic al unei familii in timpul unei alerte nucleare. „Valoarea principala a unui adapost sigur este securitatea operationala, supranumita OpSec de catre armata. Daca/cand lantul de aprovizionare se rupe, oamenii nu vor avea mancare livrata. Covid-19 ne-a dat semnalul de alarma cand oamenii au inceput sa se bata pentru hartie igienica. Cand va fi vorba de o penurie de alimente, va fi o situatie violenta. De aceea, cei suficient de inteligenti pentru a investi trebuie sa fie furtivi.”

JC m-a invitat in New Jersey pentru a vedea chestia reala. „Purtati cizme”, mi-a spus el. „Pamantul este inca umed”. Apoi m-a intrebat: „Tragi cu arma?”

Ferma in sine servea drept centru ecvestru si centru de antrenament tactic, pe langa cresterea caprelor si a gainilor. JC mi-a aratat cum sa tin in mana si cum sa trag cu un Glock intr-o serie de tinte in aer liber in forma de baieti rai, in timp ce el se plangea de modul in care senatorul Dianne Feinstein a limitat numarul de cartuse pe care cineva le putea introduce in mod legal intr-un incarcator pentru aceasta arma de mana.

JC isi cunostea meseria. L-am intrebat despre diverse scenarii de lupta. „Singurul mod de a-ti proteja familia este cu un grup”, a spus el. Acesta era de fapt scopul proiectului sau – sa adune o echipa capabila sa se adaposteasca pe loc timp de un an sau mai mult, aparandu-se in acelasi timp de cei care nu s-au pregatit. JC spera, de asemenea, sa formeze tineri fermieri in domeniul agriculturii durabile si sa asigure cel putin un medic si un dentist pentru fiecare locatie.

Pe drumul de intoarcere spre cladirea principala, JC mi-a aratat protocoalele de „securitate stratificata” pe care le invatase la proiectarea proprietatilor ambasadelor: un gard, semne de „interzicere a trecerii”, caini de paza, camere de supraveghere… toate menite sa descurajeze confruntarile violente. A facut o pauza de un minut in timp ce privea in josul aleii. „Sincer, sunt mai putin ingrijorat de bandele cu arme decat de femeia de la capatul aleii care tine un copil in brate si cere mancare.” A facut o pauza si a suspinat: „Nu vreau sa ma aflu in aceasta dilema morala”.

De aceea, adevarata pasiune a lui JC nu a fost doar sa construiasca cateva centre de retragere izolate si militarizate pentru milionari, ci sa creeze prototipuri de ferme durabile detinute la nivel local, care sa poata fi modelate de altii si care, in cele din urma, sa ajute la restabilirea securitatii alimentare regionale in America. Sistemul de livrare „just-in-time” preferat de conglomeratele agricole face ca cea mai mare parte a natiunii sa fie vulnerabila la o criza la fel de minora ca o pana de curent sau o intrerupere a transportului. Intre timp, centralizarea industriei agricole a facut ca majoritatea fermelor sa fie complet dependente de aceleasi lanturi lungi de aprovizionare ca si consumatorii urbani. „Majoritatea producatorilor de oua nu pot nici macar sa creasca gaini”, a explicat JC in timp ce imi arata cotetele sale. „Ei cumpara pui. Eu am cocosi”.

Pana in prezent, JC Cole nu a reusit sa convinga pe nimeni sa investeasca in American Heritage Farms. Asta nu inseamna ca nimeni nu investeste in astfel de scheme. Doar ca cele care atrag mai multa atentie si mai multi bani nu au, in general, aceste componente cooperative. Sunt mai degraba pentru cei care vor sa mearga pe cont propriu. Cei mai multi miliardari care se pregatesc nu vor sa fie nevoiti sa invete sa se inteleaga cu o comunitate de fermieri sau, mai rau, sa isi cheltuiasca castigurile pentru a finanta un program national de rezistenta alimentara. Mentalitatea care necesita adaposturi sigure este mai putin preocupata de prevenirea dilemelor morale decat de simpla lor ascundere.

Multi dintre cei care cauta in mod serios un refugiu sigur pur si simplu angajeaza una dintre cele cateva companii de constructii  pentru a ingropa un buncar prefabricat captusit cu otel undeva pe una dintre proprietatile lor existente.

Rising S Company din Texas construieste si instaleaza buncare si adaposturi impotriva tornadelor de la doar 40.000 de dolari pentru o ascunzatoare de urgenta de 2,5 metri pe 2,5 metri, pana la seria de lux „Aristocrat” de 8,3 milioane de dolari, cu piscina si pista de bowling. Initial, intreprinderea s-a adresat familiilor care cautau adaposturi temporare impotriva furtunilor, inainte de a intra in afacerea apocalipsei pe termen lung. Logo-ul companiei, cu trei cruciulite, sugereaza ca serviciile lor sunt orientate mai degraba catre evanghelistii crestini decat catre fratii miliardari din domeniul tehnologiei care joaca scenarii SF.

Exista ceva mult mai capricios in ceea ce priveste facilitatile in care majoritatea miliardarilor – sau, mai exact, a celor care aspira la miliardari – investesc de fapt. O companie numita Vivos vinde apartamente subterane de lux in depozite de munitii transformate in timpul razboiului rece, silozuri de rachete si alte locatii fortificate din intreaga lume. Asemenea unor statiuni Club Med in miniatura, acestea ofera apartamente private pentru persoane sau familii si zone comune mai mari cu piscine, jocuri, filme si restaurante.

Adaposturile de ultra-elita, cum ar fi Oppidum din Republica Ceha, pretind ca se adreseaza clasei miliardare si acorda mai multa atentie sanatatii psihologice pe termen lung a rezidentilor. Acestea ofera imitatii de lumina naturala, cum ar fi o piscina cu o zona de gradina simulata la lumina soarelui, un seif pentru vinuri si alte facilitati pentru a-i face pe cei bogati sa se simta ca acasa.

La o analiza mai atenta, insa, probabilitatea ca un buncar fortificat sa isi protejeze cu adevarat ocupantii de realitate este foarte mica. In primul rand, ecosistemele inchise ale instalatiilor subterane sunt ridicol de fragile. De exemplu, o gradina hidroponica inchisa si sigilata este vulnerabila la contaminare.

Fermele verticale cu senzori de umiditate si sisteme de irigare controlate de calculator arata foarte bine in planurile de afaceri si pe acoperisurile start-up-urilor din Bay Area; atunci cand o paleta de sol vegetal sau un rand de culturi nu merge bine, acestea pot fi pur si simplu scoase si inlocuite. „Camera de cultivare” a apocalipsei, inchisa ermetic, nu permite astfel de reveniri.

Doar necunoscutele cunoscute sunt suficiente pentru a anula orice speranta rezonabila de supravietuire. Dar acest lucru nu pare sa-i opreasca pe cei care se pregatesc cu bani sa incerce. The New York Times a relatat ca agentii imobiliari specializati in insule private au fost coplesiti de cereri de informatii in timpul pandemiei Covid-19. Potentialii clienti intrebau chiar daca exista suficient teren pentru a face agricultura pe langa instalarea unei piste de aterizare pentru elicoptere. Dar, desi o insula privata poate fi un loc bun pentru a astepta sa treaca o epidemie temporara, transformarea ei intr-o fortareata oceanica autosuficienta si usor de aparat este mai dificila decat pare. Insulele mici sunt complet dependente de livrarile aeriene si maritime pentru alimentele de baza. Panourile solare si echipamentele de filtrare a apei trebuie inlocuite si intretinute la intervale regulate. Miliardarii care locuiesc in astfel de localitati sunt mai mult, nu mai putin, dependenti de lanturile complexe de aprovizionare decat noi, cei care suntem incorporati in civilizatia industriala.

Cu siguranta ca miliardarii care m-au chemat pentru a ma sfatui cu privire la strategiile lor de iesire erau constienti de aceste limitari. Sa fi fost oare totul un fel de joc? Cinci oameni stand in jurul unei mese de poker, fiecare pariind ca planul sau de evadare este cel mai bun?

Dar daca ar fi facut-o doar pentru distractie, nu m-ar fi chemat pe mine. Daca ar fi vrut sa-si testeze planurile de buncar, ar fi angajat un expert in securitate de la Blackwater sau de la Pentagon. Pareau sa vrea ceva mai mult. Limbajul lor a depasit cu mult chestiunile legate de pregatirea pentru dezastre si s-a apropiat de politica si filozofie: cuvinte precum individualitate, suveranitate, guvernare si autonomie.

Asta pentru ca nu strategiile de buncar propriu-zise ale acestora fusesera aduse pentru a le evalua eu, ci mai degraba filosofia si matematica pe care le foloseau pentru a-si justifica angajamentul de a scapa. Ei calculau ceea ce am ajuns sa numesc ecuatia izolarii: ar putea castiga suficienti bani pentru a se izola de realitatea pe care o creau castigand bani in acest fel? Exista vreo justificare valabila pentru a se stradui sa aiba atat de mult succes incat sa ne poata lasa pur si simplu pe noi ceilalti in urma -apocalipsa sau nu?

Sau aceasta a fost intr-adevar intentia lor de la inceput? Poate ca apocalipsa este mai putin ceva de care incearca sa scape, ci mai degraba o scuza pentru a realiza adevaratul scop al The Mindset: sa se ridice deasupra muritorilor si sa puna in aplicare cea mai buna strategie de iesire.