El este tanarul impuscat in cap la Bacau. Si-a spus singur povestea, cum a esuat statul roman sa il salveze

Un tanar de 21 de ani a fost impuscat mortal in cap, luni seara, pe o strada din Bacau. Este vorba despre un hacker, Iulian Cezar Oancea, care fusese inchis pentru fraude informatice. In urma cu un an, el si-a spus povestea pe o platforma online.

Oancea a fost trimis in judecata de DIICOT la inceputul anului 2019, pentru fapte comise in perioada 2013-2015, atunci cand avea 12-14 ani. Hacker-ul a spart conturi bancare furand in jur de 100.000 de euro. El a mai fost condamnat, in trecut, de instante din Bacau si Cluj pentru fapte similare. Oancea a fost eliberat conditionat in 2018 dintr-un centru de reeducare a minorilor.

In urma cu un an, tanarul a relatat pe Reddit Romania cum a ajuns sa sparga conturi bancare. Povestea este impresionanta si arata slabiciunile unui stat care nu a reusit sa il salveze din timp.

Iata relatarea integrala:

Am petrecut 2 ani si 6 luni intr-un centru de detentie pentru minori (doua, de fapt, si multe alte penitenciare). Vreau sa fac un vlog pe tema asta si sunt curios care sunt intrebarile oamenilor si care este viziunea din exterior despre lumea penitenciara.

Pentru ce am ajuns acolo, am scris mai de mult intr-un articol pe blogul personal (intre timp l-am sters, dar vi-l las mai jos).

Ce e mai jos e doar un rezumat a intregii povesti. Sunt multe lucruri despre care cred ca ar mai fi loc de vorbit, asa ca vreau sa realizez un material mai complex despre treaba asta.

Dupa cum scrie si pe pagina „Despre mine”, da, am fost inchis intr-un centru de detentie pentru doi ani si sase luni, asa ca o sa detaliez un pic povestea asta.

Facand un pic background check pentru a se intelege, ai mei mi-au luat calculator pe la 6 ani. Chestia asta m-a prins, mi-a placut si am inceput sa aprofundez. M-a atras in special gamingul si am facut si ceva programare web (html, css, js).

7 ani mai tarziu, in 2012, acasa, plictisit pe Internet. Google „free riot points cards”, la momentul ala crezand ca lumea inca ofera lucruri gratuite pe Internet si ca un search pe Google o sa mi le aduca pe toate mie, propriei mele persoane atat de importante intr-un Internet atat de mare. Click, click, click, pagina 2, click, click, pagina 3, click click, . . . , pagina 8 – „Free carded RP game codes – sitedecarding.com”.

Da, am gasit coduri RP gratuite. Ca idee, punctele RP sunt puncte platite intr-un joc numit League of Legends. Coduri despre care nu stiam la acel moment ca au fost achizitionate de un tip dubios de pe un site de carding (=frauda informatica prin instrumente de plata electronice) si care le-a postat acolo ca sa atraga clienti pentru serviciile pe care le oferea.

Long short story, mi-am facut cont, am luat doua coduri gratuite, au functionat. Minunat fiind de modalitatea prin care tipul asta putea sa ofere si sa obtina gratis lucruri care in mod normal costa bani, am inceput sa navighez din ce in ce mai des pe site-ul in cauza (site pe care nu o sa il mentionez aici din motive etice) si sa invat despre lucrurile astea. Am invatat cum sa obtin date de identificare ale cardurilor bancare online, cum si unde pot sa le folosesc, cum sa identific si sa profit de vulnerabilitati ale serverelor online pentru a obtine genul asta de date si alte lucruri de genul asta. Chestia asta chiar m-a prins rau de tot si dupa ceva timp tot ceea ce faceam in fiecare zi era legat doar de lucrurile astea si incercam sa imi perfectionez cat mai mult metodele de fraudare pentru a obtine un profit cat mai mare. Am inceput cu timpul sa obtin lucruri mai valoroase si sa fac bani mai multi, pentru ca aveam cunostinte din ce in ce mai avansate. Comenzile pe care le faceam la inceput, folosind date de carduri oferite de alti membri ai acelei comunitati in mod gratuit dupa ce erau folosite de ei si prin care obtineam tricouri, brelocuri, abtibilduri si tot soiul de lucruri mici si ieftine s-au transformat in comenzi efectuate cu date de carduri pe care le obtineam pe cont propriu prin diferite metode si care imi aduceau electronice scumpe, bijuterii si chiar transferuri de bani in valuta ori moneda digitala Bitcoin.

Toate au mers frumos, pana in luna august a anului 2013. M-am trezit intr-o zi pe la cinci dimineata, increzator fiind ca o sa inceapa o noua zi plina de satisfactie pentru mine si gandindu-ma chiar din primele momente dupa ce m-am trezit ce as vrea sa obtin in ziua aia, avand ca referinta zilele si saptamanile trecute in care deja obtinusem si cheltuisem o gramada de bani si cu dorinta incredibil de mare de a avea si mai mult. Stateam pe canapea, navigand pe iPhone-ul meu. S-a facut ora sase dimineata, suna interfonul. Ma duc sa raspund, nu se aude nimic. Ma intorc din nou pe canapea. Suna din nou. Se duce tata – „Politia, deschideti”. Tata a apasat pe buton, primindu-i pe neasteptatii vizitatori in scara blocului si in nici doua secunde ofiterii DIICOT Bacau si BCCO Bacau erau la usa. Cioc, cioc – „Politia, deschideti sau spargem usa”. A deschis. Sapte ofiteri in civil au intrat in apartament cu mandat de perchezitie si mandat de aducere pe numele meu. Mi-au rascolit toata casa, confiscandu-mi toate dispozitivele pe care le aveam si micul depozit de obiecte pe care il formasem in apartament. Dupa aproximativ opt ore de perchezitii, atat in apartamentul in care locuiam la acel moment cat si la casa parintilor mei de la tara, am fost prezentat in fata unui procuror la sediul DIICOT Bacau. Mentionand aici incredibila dezvoltare fizica a corpului meu (momentan am 1.80m, 54 kg) – ganditi-va ca eram mai scund si mai slab atunci – imediat ce am intrat in biroul procurorului m-a si intampinat cu sintagma „Marele infractor NUME AICI. Bine ai venit, ia un loc”. Daca nu as fi fost in situatia aceea, m-ar fi bufnit un ras teribil la auzul acelor cuvinte. Dar in ciuda circumstantelor in care ma aflam, rasul nu era chiar primul lucru pe care imi venea sa il fac. Continuand, dupa inca 3 ore de audieri, mi-a spus in final lucrul pentru care ma rugasem deja de o suta de ori in gand in timp ce stateam pe scaunul ala din birou, cu ai mei intr-o parte si avocatul in cealalta: „Bun, noi am terminat aici. Tu o sa te duci acasa acum si o sa te chem eu iar alta data. Esti liber”. Nu am putut sa mai reactionez in momentul ala, am schitat un zambet, am dat buna ziua si am plecat. Lucrul ala, care la acel moment mi s-a parut cel mai bun lucru care mi s-a intamplat in viata mea, avea sa imi schimbe in mod drastic viziunea despre lume si cum functioneaza lucrurile si aveam sa platesc mult mai scump pentru asta.

Mai exact, dupa inca aproximativ 3 luni am inceput sa fac din nou aceleasi lucruri. In astea 3 luni am mai fost chemat o data la DIICOT si am participat la perchezitiile informatice care au fost efectuate pe dispozitivele care mi-au fost ridicate la perchezitia domicilara. In viziunea mea de atunci, am dat cu subsemnatul odata si am stat la caterinca cu niste gabori intr-un birou la BCCO, care mi-au cumparat chiar si o cafea. Ce dracu` s-ar putea intampla mai rau de atat?

Asadar, mi-am reinceput activitatea, cu siguranta deplina in faptul ca daca as mai fi prins inca o data repercursiunile ar fi fix aceleasi, ca mie nu o sa imi faca nimeni nimic pentru ca ceea ce fac nu e atat de grav si cu un nivel de securitate mai sus in ceea ce priveste modul in care faceam lucrurile. Si am continuat in felul asta o lunga perioada de timp, doar ca nivelul mai mare de securitate implica tranzactii mai restranse si posibilitati de monetizare mai putine, lucru care de asemenea avea sa ma influenteze mai tarziu.

Timpul a trecut, si iata ca am ajuns in luna martie a anului 2015. Intre timp judecata procesului incepuse la Tribunalul Bacau si ma afisasem de mai multe ori in fata instantei, eu lipseam de la scoala pentru ca nu imi placea si nu o consideram importanta, lucru pe care il sustin si acum dar care s-a reflectat intr-un mod negativ in raportul efectuat de Serviciul de Probatiune in ceea ce priveste persoana mea (raportul fiind o procedura obligatorie in cauzele cu minori si care incearca sa formeze o imagine de ansamblu asupra inculpatului, mediului din care provine si familiei acestuia). A venit si ultima zi a procesului pe fond si dezbaterea cauzei. Printre multe alte intrebari si concluzii, judecatoarea a mentionat si „Domnule Bla, vad ca in ciuda insistentelor si avertismentelor pe care vi le-am dat, tot nu va faceti ceea ce ar trebui sa faceti”. Iar lucrul care m-a revoltat cel mai tare a fost remarca morala pe care tot judecatoarea a facut-o pe un ton deloc neprietenos si pe care daca l-as fi folosit eu as fi fost acuzat ca am un comportament neadecvat in sala de judecata: „si eu am avut o fata la scoala, chiar in alt oras, care statea la camin si ii trimiteam pachete prin tren. Si chiar in felul asta a terminat liceul si facultatea dar nu a lipsit de la scoala. Tu ai toate conditiile si facilitatile de care altii nu beneficiaza si nu te intereseaza”.

O sa fac o pauza aici ca sa spun ca respect toate deciziile pe care instantele de judecata le-au luat in ceea ce ma priveste, m-am supus acestora, le-am respectat intru totul si inca o fac. Dar sa mi se faca o astfel de remarca intr-o sala de judecata, de catre un judecator care a considerat important sa compare siutatia mea cu a propriului copil si sa justifice prin acest mod decizia ulterioara de a ma condamna la pedeapsa maxima admisa de lege mi se pare inadmisibil si mi-a demonstrat cat de multa nedreptate exista in justitia romana si care e capacitatea in functie a unor magistrati. NU conteaza ca eu la momentul ala comiteam din nou genul asta de infractiuni fiindca ele NU erau descoperite la acel moment si in temei legal nu existau. Singurul motiv pe care doamna judecator l-a gasit la acel moment ca sa imi aplice pedeapsa maxima a fost faptul ca lipseam de la scoala iar singurul mod prin care a reusit sa faca din asta motivul principal in justificarea solutionarii cauzei a fost sa puna acest lucru intr-un context subiectiv si extrem de nepotrivit intr-un proces penal. Demn de mentionat este si faptul ca in hotararea penala doamna judecator nu a considerat necesar sa redea acest dialog, LUCRU CARE ESTE OBLIGATORIU PRIN LEGE CA ORICE DEZBATERE SI CONCLUZIE PUSA IN CURSUL UNUI PROCES PENAL DE ORICARE DINTRE PARTI, CHIAR SI DE CATRE PRESEDINTELE COMPLETULUI DE JUDECATA, SA FIE REDATA IN SCRIS IN HOTARAREA PENALA. In schimb, a concluzionat sec, ca si motiv principal al aplicarii pedepsei maxime prevazute de lege: „pentru a avea timp sa isi termine studiile”. Inchei scurt pauza prin a va spune ca in doi ani si jumatate de detentie nu am reusit sa termin nici macar o clasa in plus si asta strict din motive si decizii care nu au tinut de mine ci de sistemul penitenciar si legislatia de rahat.

Revenind, dupa ultimul cuvant mi s-a spus ca raman in pronuntare peste doua saptamani, ceea ce insemna ca in fix doua saptamani de la acel moment avea sa se desfasoare o alta sedinta la tribunal, fara participarea mea ori a avocatului ci doar a judecatorului si a procurorului, in care urma sa fie decisa sentinta penala. La momentul ala nu stiam exact ce urmeaza sa se intample, dar avand asigurarea avocatului si a altor persoane in domeniu pe care le-am consultat, respectiv ca „o sa iti aplice o masura neprivativa de libertate, cel mai probabil libertatea supravegheata. Nu ai ce sa patesti, ca aveai 14 ani cand ai facut faptele, ai recunoscut si ai colaborat, chiar nu are ce sa ti se intample”. Bazandu-ma astfel pe aceste cuvinte, nu am acordat prea multa importanta la ceea ce avea sa se intample…

Iar ceea ce avea sa se intample m-a lovit pe neasteptate. In ziua pronuntarii, lucru de care nici nu imi mai amintisem deoarece nu aveam nici un motiv sa ma ingrijorez, aveam sa aflu intr-un mod extrem de neplacut care a fost solutia data de judecatoare.

Ora 15:00. Stau la calculator. Vine maica-mea sa ma intrebe:

– „Ia vezi, nu a aparut pe net pronuntarea?

– Nu a aparut, nu cred ca apare azi ca nu le baga astia pe Internet in aceeasi zi. Ne uitam maine”, am spus eu, cu total dezinteres fata de ceea ce putea sa se intample si evitand astfel sa imi intrerup activitatea extrem de interesanta pe care o desfasuram in momentul ala de a naviga pe reddit.

Ora 19:00. Tot la calculator, plictisit, imi trece prin minte ce m-a intrebat maica-mea. „Ia sa vad eu ma, nu a aparut totusi aia?”. Tribunalul Bacau. Dosare. Numar 3952/110/2014. ”[…] aplica inculpatului minor BLA BLA BLA masura educativa privativa de libertate a internarii intr-un centru de detentie pe o perioada de cinci ani”. Fuck. FUCK. FUCK FUCK FUCK FUCK. O, Doamne. O, nu. Doamne, ce ma fac?! Ce dracu` se intampla, nu se poate! Apuca ghiozdanul. Baga laptopul in el. Uita-te in portofel. 100 lei. Baga-mi-as pula, ce sa fac cu 100 de lei? Uita-te repede pe strada sa nu vina politia. Ok, nu vine inca. Scrie bilet de adio parintilor in care le spui ca nu poti sa mergi la puscarie si ca o sa ii cauti tu. Scrie ca iti pare rau. Fugi mancand pamantul ca poate sa vina garda in orice moment si sa te ia. Mergi in statia de microbuz. Ia primul microbuz pana in Bacau (la momentul actiunii eram la casa alor mei de la tara). Ajungi in oras, mai ai 80 de lei. Iti iei ceva de mancare si un suc, te duci in parc pe o banca si te asezi. Incerci sa iti aduni gandurile, sa pui totul cap la cap, sa gasesti o solutie ca sa iesi din situatia asta nasoala, dar oricat de mult incerci nu functioneaza. Nimic nu mai functioneaza, creierul tau nu poate sa proceseze informatia in mod coerent si mintea ti s-a dat peste cap, in acelasi timp ai un milion de ganduri si de idei dar parca capul iti e gol fiindca chestiile doar iti zboara prin cap aleatoriu dar nu se opresc. Ore intregi petrecute pe banca aia nenorocita, intr-o seara cu putin peste zero grade si imbracat doar cu un tricou si o jacheta subtire. Te culci acolo pana a doua zi dimineata sperand ca maine o sa gasesti o solutie sau ca maine poate nu o sa te mai trezesti si astfel nu o sa mai fie nevoie sa gasesti solutia.

Referinta aici la piticigratis.com. Radu, cel care are site-ul, la momentul ala avea o rubrica numita „sfaturi gratis”, adica intrebai orice si ti se raspunea. I-am trimis mail in ziua aia si i-am spus in ce situatie sunt. Omul mi-a raspuns ca fara bani chiar nu am ce sa fac, si in orice caz pana la urma tot ma gasesc astia. Mi-a spus ca da, e nasol la puscarie, dar nu ai ce sa faci, cel mai bine e sa iti asumi si sa mergi sa iti executi pedeapsa. Pana la urma trece. Mersi, Radu, ca la momentul ala sfatul asta mi-a prins extrem de bine si cine stie ce alt cacat as mai fi facut daca nu erai tu cu mailul salvator la momentul potrivit.

Continuand povestea, am mers in piata, am mers la un tigan si am luat un telefon cu 20 de lei. Am sunat-o pe maica-mea, i-am explicat extrem de grabit ce s-a intamplat, cat de coerent am putut pentru ca inca nu ma obisnuisem cu ideea, iar ea printre plansetele pe care le avea din cauza faptului ca nu stia unde sunt si ce am facut, a reusit sa ma calmeze spunandu-mi ca nu ma inchide nimeni, ca decizia nu e definitiva si ca poate fi atacata prin apel, lucru pe care deja l-a facut avocatul. Si pentru a doua oara am simtit ca ala a fost cel mai bun lucru care mi s-a intamplat vreodata.

Ca sa mai scurtez din articol ca scriu de vreo trei ore si nu pot sa iau fiecare lucru in parte intr-un singur articol ca sa-l detaliez si o singura zi nu imi ajunge pentru treaba asta, dar e posibil ca pe viitor sa revin si cu partea a doua daca o sa consider necesar – intre timp dosarul a intrat in apel, iar in iulie 2017 am fost la sedinta de judecata unde mi s-a acordat un nou si ultim termen pentru a imi pregati apararea, cu mentiunea explicita facuta de judecator ca „asta chiar e ultimul termen. La urmatorul luam solutia definitiva”. Lucru care m-a facut chiar in acel moment sa iau propria mea decizie definitiva ca nu o sa las lucrurile in voia sortii si ca o sa decid singur si prin propriile mijloace daca merg sau nu la puscarie, ca nu o sa astept din nou decizia unui alt om in privinta libertatii si vietii mele.

Astfel ca am deliberat. O sa fac bani si o sa fug. Plec din tara. Imi schimb infatisarea, imi fac acte, fac rost de bani iar dupa pa si pusi. Ma duce capul cat sa ma descurc sa fac si bani si sa nu fiu nici prins. Gaborii sunt idioti si nu or sa poata face nimic.

Deci, am inceput cu primul pas, sa fac bani. Aici trebuie sa spun ca si pana in momentul ala, cum am mentionat si anterior, faceam inca infractiuni prin internet si faceam si bani. Dar nu indeajuns pentru treaba asta. Pentru treaba asta imi trebuiau bani seriosi si aveam de gand sa ii fac cat mai repede cu putinta. Iar faptul ca trebuia sa fac multi si repede m-a silit sa renunt la unele masuri de precautie pe care le-as fi luat in mod normal ca sa ma asigur ca nu poate sa ma depisteze nimeni in legatura cu operatiunile pe care le faceam. Iar lucrul asta a fost si cel din urma care m-a facut sa imi pierd libertatea.

Mentionez ca eram si depedent de pariuri sportive la momentul ala, ca sa se inteleaga.

Apuca-te si fa bani. Propune-ti ca in doua saptamani sa faci 10.000 euro. Faci mai mult de 10.000 euro dupa doua saptamani. „Hai sa-i inmultesc, sa fac mai multi ca am nevoie.” Ii joci la pariuri, pierzi. Repeta cu 20.000. Acelasi rezultat. Repeta cu si mai multi dar fa aceeasi greseala din nou si din nou si din nou. Intre timp se instaleaza paranoia, stii ca gresesti si stii ca asta implica riscuri, ca ai putea fi prins. Legea spune ca nu au voie sa intre peste tine inainte de sase dimineata. Pui alarma la cinci si ai bagajul pregatit in fiecare dimineata, in caz ca vine garda ti-ai luat geanta si ai fugit (la momentul ala locuiam tot la casa de la tara la ai mei – ideea era ca eu ii pot vedea venind pe sosea inainte sa ajunga la mine si pot fugi prin spatele casei intr-un timp de reactie decent, cu un avantaj de cel putin doua minute si jumatate cat le ia sa sparga o poarta din fier masiv). Ti-e frica totusi, in interiorul tau ai sentimentul ca ceva s-ar putea sa nu mearga bine, ca STII ca ceva nu o sa mearga bine. Totusi, stick with the plan. Reusesti si pui ceva bani deoparte, pe astia i-ai fentat cumva de la a deveni parte din profitul caselor de pariuri. Ia-ti chirie in Berlin. Ia-ti acte false. Ia-ti masina sa te scoata din tara. Toate astea costa si nu ai destul cat sa iti ajunga pentru toate intrucat sa ai totul pus la punct perfect. Zici ca pleci peste doua zile, amani. Vine ziua, amani iar. „Pana la urma lasa, fac cat pot si cu o zi inainte de proces plec. In ziua cand vine condamnarea eu o sa fiu deja iesit din tara, o sa fiu chiar in spatiul Schengen si de acolo ma misc mult mai usor. E ok. O sa mearga”. Ziua procesului era pe 22 septembrie 2015.

14 septembrie 2015. Noaptea trecuta de abea ai dormit, de fapt asa e in fiecare noapte ca de mult nu ai mai dormit cum trebuie. Nu mai poti sa dormi, cum dracului sa mai dormi cand stii in ce situatie de cacat esti. Faci exact ceea ce ai facut in fiecare zi pana atunci, bani. Dar de ceva timp nici pe astia nu mai poti sa ii faci cum trebuie. Ai inceput sa iti asumi riscuri mai mari dar banii sunt tot mai putini. Pur si simplu nu mai merge. Nu mai merge si gata. Nu ai noroc in viata. Stres maxim, nu stii ce sa faci. Vine noaptea si te gandesti ca lasa, maine o sa iasa mai bine. Vrei sa te culci. Ca de obicei, intra rutina paranoica in functiune. Bagaj – verificat. Bani – verificat. Acte – verificat. Alarma la telefon – verificat (eu nu ma trezesc fara alarma. Nici atunci si nici acum). Pui telefonul sub perna ca sa fii sigur ca il auzi. Pui capul pe perna si incerci sa adormi. Mai trec cateva minute – beep beep beep – your iPhone battery is under 10%. „Futu-ti mortii ma-tii”. Vrei sa il pui la incarcat, dar esti deja super obosit si parca iti pica ochii in cap. Nu stii ce sa faci. „Lasa, imi bag pula, nu au venit pana acum nu or sa vina nici maine. NU SE POATE SA VINA CHIAR MAINE. NU AR FI CORECT”. Pui capul pe perna si adormi.

15 septembrie 2015. Ora 06:00. Zgomot. Galagie. Nu ai timp sa reactionezi pentru ca primul lucru pe care il auzi fix in momentul in care creierul tau a iesit din starea de somn e „Politia, deschide. Deschide ba ca spargem usa!”. Primul lucru care il vezi sunt mascatii postati in fata usii tale. Au intrat. Mandat de perchezitie si mandat de aducere.

VIATA 1 – 0 TU

Iar dupa aceea, am fost dus la Cluj. Retinut, arestat preventiv, condamnat, liberat conditionat in martie 2018. Mai pe scurt, trimis intre tot felul de nenorociti, criminali, violatori si asa mai departe, in niste conditii mizere si mult prea josnice pentru demintatea unei fiinte umane. Dar despre subiectul asta o sa scriu alt articol, alta data. Momentan e de ajuns.

Povestioara scurta de final: Cand au venit baietii de la Cluj cu mascatii peste mine, eu am vrut sa fac pe baiatul bun care colaboreaza ca poate scap cumva ca si prima data, adica ma duc sa dau o declaratie si ma intorc. Dar am dus planul intr-atat de departe, incat intr-o fractiune de secunda inainte ca ei sa intre peste mine deja m-am gandit la toata desfasurarea povestii asteia in modul mai sus-mentionat, asa ca am ascuns repede portofelul cu toti banii in perna si am tras fermoarul gandindu-ma ca dupa ce ma intorc acasa tot o sa am nevoie de ei sa fug. Dupa ce au intrat am facut pe inocentul si le-am dat tot ce au vrut cu indicatii precise – „da, mai am si un laptop ascuns acolo, mai sunt si telefoanele alea prin masina, mai am si niste hard-diskuri aruncate pe colo, dar stati sa vedeti ca va dau si parolele de la toate conturile mele, uitati, haideti sa deschidem PC-ul sa vedeti ca nu va mint. Va dau tot. Da` stati sa vedeti ca va dau chiar si date despre ala despre care stiu eu ca mai face ca i-am luat toate informatiile, e un hacker d`asta de prin Bucuresti” – „Auzi, baiatu`*, da` banii, banii unde sunt? Ca stim ca ai si de aia. Da si banii daca tot esti tu asa de colaborativ”*. – Stai dom`le asa ca banii nu ii am in cash ca i-am transformat pe toti in Bitcoin ca stiam ca veniti. Da` nu ii mai vreau, va dau tot. Vrei sa iti dau adresa de la portofelul Bitcoin? Hai ca ti-o dau. Uite acuma iti dau datele. Vrei sa le si verificam? Acuma` le verificam, nu e nicio problema. Eu sunt baiat serios.

Aia chiar au muscat-o si m-au crezut, desigur, fara sa incerce sa verifice datele pe care eu le-am oferit de la un portofel de Bitcoin care nici macar nu exista pentru ca nu puteau sa faca asta atunci, lucrurile astea urmau sa se faca pe parcursul anchetei. Urmau sa plece din camera mea sa continue perchezitia si in restul casei. Au iesit civilii, ies si eu. Un mascat in fata mea si unul in spate. Dau sa ies din camera, ma trage ala din spate – „ia stai ba asa.”. Se uita la perna, i se pare ca statea putin stramb, dupa cum chiar el mi-a zis in masina. Bai, putin stramb. Adica PUTIN. Si statea asa fix din cauza ca portofelul era umflat cu bani. Se opreste, ia perna si o intoarce. Ditamai umflatura. Deschide fermoarul – incepe sa ploua cu bani. Bai, curgeau, la propriu, parca era Dunarea cand se varsa in Marea Neagra. „Ia veniti colegii inapoi ca am mai gasit ceva”. La care reactia ofiterilor BCCO care desfasurau perchezitia a fost „ia uite mai, unde era portofelul lui virtual. In perna.”