Gelu Duminica, dupa blestemele lui Udrea: „Niciodata, chiar niciodata, nu se blestema pe copii!”

Sociologul Gelu Duminica are o postare „blestemele la rang de arta” din randul romilor dupa ce Elena Udrea a blestemat-o pe judecatoarea care a condamnat-o la 8 ani de inchisoare cu executare.

Elena Udrea a blestemat-o, marti, la Antena 3 pe judecatoarea Claudia Jderu pentru ca a condamnat-o la 8 ani de inchisoare cu executare. „O blestem sa simta copiii ei ce simte copilul meu”, a spus Udrea.

Dupa ce relateaza despre obiceiurile romilor legate de blesteme, Gelu Duminica concluzioneaza: „Niciodata, chiar niciodata, nu se blestema pe copii!”.

Postarea integrala:

De multe, la mine-n cartier, blestemul era dus la rang de arta. „ Sa moara mama”! si „sa-mi sara ochii” erau rostite de neamurile mele atunci cand doreau sa evidentieze faptul ca ceea ce spun e adevarat si demn de luat in seama. Pentru cei din neamul meu de oameni cu carte, tata cu ale lui 7 clase fiind cel mai umblat pe la scoli dintre toti romii mai puri (batrani), aceste vorbe erau straine.

Sursa blestemelor utilizate de tata era o vecina, gadjie (o sa o numim Aglaie), care reusea sa dezvolte limba romana prin introducerea in lexicul curent a unor sintagme care, odata auzite si rostite pe un ton asemanator celui folosit la incantatiile magice, te faceau sa te cutremuri.

Cand eu eram copil , in urbea mea natala, a avut loc un accident. O tanara fata a fost calcata de un tramvai si sfartecata. Legistii si-au dat seama ca victima era de gen feminin numai dupa ce au descoperit ca purta oja pe unghii si in geanta i-au gasit cateva produse specifice de cosmetica. Acest accident a generat largi dezbateri la grupul de femei batrane care ieseau cu scaunelul in fata portii in fiecare seara, corp de specialiste reunite in ceea ce noi, copiii, numeam „Radio Baba”, dezbateri mai aprinse decat am avut noi in ultima campanie electorala. Lumea se intreba unde se ducea, ce facea, cu cine era, daca avea copii si cine-i erau parintii. Doamnele de la Radio Baba au decretat ca era o tanara ce iubea un om insurat, se ducea la el si de asta Dumnezeu „a batut-o”, si mai ales au consfintit faptul ca femeia fusese mai intai lovita de o masina de unde ricosase sub tramvai.

Nimeni nu fusese de fata si oricum circulatia informatiei in acea perioada era destul de deficitara insa se pare ca vecinele mele stiau mai bine decat anchetatorii ce se intamplase. Acest scenariu „real” a generat in mintea Aglaiei unul dintre cele mai misto blesteme pe care l-am auzit vreodata ,si anume: „Sa ma calce masinile si tramvaiele”. Cand taica-miu a auzit asta, i s-a parut atat de cool incat l-a preluat. Trebuie sa recunosc ca nu a folosit nicio tehnica de citare, insa nici dorinte ascunse sa fie prim-ministru nu avea. Avea vreo 45 de ani cand acest blestem era la moda.

Pana la o varsta, tata nu prea se ducea la biserica. La inmormantari, mergea in serile de priveghere si ajuta intreaga familie in acele momente grele. La noi, in fiecare seara de priveghi se ofera mancare tuturor celor prezenti, ca o ofranda adusa atat celor ce nu mai sunt alaturi si mai ales celui ce este atunci intins pe masa. Daca familia defunctului nu poate sustine financiar un astfel de obicei, intreaga comunitate se mobilizeaza si fiecare vine cu ce are pe-acasa. Ai batrani spun ca e bine ca cel ce trece in lumea de fara intoarcere sa „simta” ca toti sunt acolo, si mancarea „oferita de sufletul lui” este perceputa ca un ultim gest de respect facut de cei ce au ramas sa ii duca dorul.

Seara se canta muzica de ascultare, un gen muzical specific, in care lautarii canta plangand alaturi de familie lucrurile pe care defunctul le-a iubit si le-a lasat pe lumea asta: mama, frati, copii, casa, iubita, viata. Noaptea linistea se asterne si mortului i se trage panza pe ochi in incercarea de „a-l obisnui” cu linistea lumii de apoi, preotul citind stalpii.

Acest cantec ritualic intarit de stihurile slujbei de inmormantare, l-au facut pe tata sa inteleaga sensul vietii si sa aiba certitudinea ca omul trebuie sa lase ceva in urma lui. „Aleluia, aleluia” rostit de preot, ii suna mai degraba ca un clopotel ce anunta finalul unei etape in care tu decizi ce vrei si inceputul unei in care te lasi in mana Lui. Cum el nu era pregatit sa se duca langa El si teama fata de moarte, au generat un nou blestem, folosit pana avea vreo 60 de ani, si anume „sa zica popa Aleluia la capul meu”. Il folosea atunci cand ceea ce spunea era destul de grav si serios si dorea doar sa sublinieze faptul ca ceea ce spune/vrea atunci trebuie tinut minte.

Tema de a nu-si vedea copiii mari si la casa lor, de a nu avea timp sa se bucura de nepoti, de a experimenta mandria generata de actiunilor copiilor etc s-a estompat cu timpul. A fost prezent la toate nuntile noastre, a tremurat in momentul in care prima nepoata i s-a nascut, a adormit-o pe picioare cantandu-i cantece in limba romana si romani, a dus-o la gradinita, a inscris-o la scoala si chiar a ajuns sa se certe cu ea.

A multiplicat experienta asta de 3 ori chiar si la al treilea nepot se juca „de-a calul” prin casa cu cel mic. A inteles ca a avut o viata buna si ca greutatile primite au avut darul de a-i incerca iubirea fata de El. S-a apropiat de Dumnezeu, atat de mult cat a putut, si a incercat sa ii faca pe plac. Nu stiu daca a reusit pe deplin insa stiu ca fricile sale s-au schimbat. Ii era teama sa nu moara fara de impartasanie si fara de lumanare insa si mai teama ii era sa nu moara fara demnitate. Si-a dorit sa moara repede, sa nu supere si sa nu deranjeze pe nimeni pentru ca „eu mi-am trait viata si voi nu trebuie sa cresteti cu grija mea”. Blestemul folosit s-a schimbat. „Sa n-am parte de lumanare” aduna dorinta sa de a fi inconjurat de cei dragi, de a avea demnitate si de fi pe placul Lui .

Dumnezeu i-a dat ce si-a dorit. A murit demn si fara sa ne deranjeze pe cineva. Si-a luat nevasta de mana, i-a zambit si a inchis ochii. Era pentru a treia oara intr-o saptamana cand inima sa batea mult prea tare decat corpul sau putea sa sustina. A murit demn si fara lumanare! Insa iubit de copii si familia lui!

PS. Niciodata, chiar niciodata, nu se blestema pe copii!