INTERVIU Dorin Dobrincu, istoric: „Armata Romaniei nu-si face planuri de aparare contra rusilor pe Prut. Planurile prevad apararea la sute de kilometri in interior, pe Carpati si pe Milcov. Ce popor suntem? Si care popor conteaza? Doar poporul din Bucuresti? Si cu cel din Moldova ce facem? Il abandonam cu cinism?“
Statul centralizat este anacronic si disfunctional, genereaza clivaje tot mai mari intre diversele parti ale tarii, iar singura sansa a Romaniei de a-si eficientiza dezvoltarea este regionalizarea, afirma istoricul Dorin Dobrincu, presedintele asociatiei „Miscarea pentru Dezvoltarea Moldovei“, intr-un interviu acordat aktual24.ro.
Privita dinspre Iasi, problema este de-a dreptul dramatica si se observa, in discursul intelectualului moldovean, o exasperare care de la Bucuresti, Timisoara ori Cluj poate parea chiar surprinzatoare. Dinspre Moldova vine un puternic sentiment al discriminarii, o frustrare si o indignare care scapa clasei politice „de la Centru“, dar care poate capata chiar forme azi imprevizibile.
Reporterul aktual24.ro a descoperit, in dialogul cu istoricul Dorin Dobrincu – in acelasi timp cercetator la Institutul A.D. Xenopol din Iasi, fost director general al Arhivelor Nationale ale Romaniei –, o problema majora ignorata complet de politicienii de la Bucuresti, incepand chiar cu presedintii tarii in ultimii 30 de ani. Moldova se vede iar – a cata oara? – data la o parte, mintita si privita ca entitate sacrificabila de elitele politico-militare ale Romaniei.
– Iohannis i-a mintit in fata pe moldoveni in 2018, cand cauta voturi pentru al doilea mandat si le spunea ca sustine construirea autostrazilor, dar intai e nevoie sa scape de PSD, care e obstacolul major in calea marilor proiecte. Un an mai tarziu, dupa ce se vedea reales, Iohannis batea palma tocmai cu „obstacolul major“, iar pe la Iasi n-a mai catadicsit sa treaca de peste 4 ani.
– Autostrada A8, care e ceruta insistent si de mult timp de moldoveni si ar trebui sa lege regiunea de Europa Centrala prin traversarea muntilor spre Transilvania, a fost pusa pe hold de Bucuresti si nu se stie cand i se vor aloca fonduri, desi banii europeni exista.
– Autostrada A7, dintre Muntenia si Moldova, e in intarziere si foarte probabil nu va fi gata in 2026, conform termenelor fixate.
– Investitiile guvernului central in caile ferate din Moldova sunt o gluma proasta.
– Peste toate, discursul nonsalant al elitelor militare si politice de la Bucuresti privind cedarea Moldovei si retragerea pe linia Focsani-Galati in cazul in care rusii ajung pe Prut si ataca Romania, il face pe istoricul Dorin Dobrincu aproape sa-si piarda cumpatul.
Aici devine cel mai clar ca sentimentul de frustrare este justificat. Interlocutorul intreaba de ce mai platesc moldovenii bani pentru salariile si pensiile militarilor, pentru cumpararea de armament si toate celelalte, daca in cazul lor nu se pune problema sa fie aparati. Intrebarile curg dur, fara ca Dorin Dobrincu sa dea impresia ca-si face iluzia unui raspuns dinspre Bucuresti: „Ce popor suntem? Si care popor conteaza? Doar poporul din Bucuresti, doar cel din Ardeal? Si cu cel din Moldova ce facem? Il abandonam cu cinism?“. Chiar interlocutorul mentioneaza, spre final, ca niciun politician, nici de la Bucuresti si nici local, nu si-a aratat vreodata interesul fata de ceea ce au de spus intelectualii care propun regionalizarea. Nimanui, in politica romaneasca, nu-i pasa de solutii. Toata lumea e preocupata, in schimb, de voturi si imagine.
Cititi mai jos un dialog despre regionalizare, despre disperare, despre solutii, despre angoase si prejudecati si, in final, despre o propunere de reformare din temelii a statului roman, de jos si pana la cele doua camere ale Parlamentului.
Matei Udrea: Buna ziua, domnule Dorin Dobrincu, va multumesc pentru timpul acordat! As incepe cu o intrebare care poate parea ostila: vreti ruperea Moldovei de Romania? Asa ar putea interpreta destui romani, inclusiv din elitele politice, demersul dumneavoastra insistent pentru regionalizare.
Dorin Dobrincu: La o asemenea intrebare frontala raspund direct: nu, nu dorim ruperea Moldovei de Romania. Intrebarea dumneavoastra imi da ocazia, in acelasi timp, de a explica din nou chestiuni pe care noi, cei implicati in Miscarea pentru Dezvoltarea Moldovei, dar si in alte asociatii sau grupuri civice, le tot spunem de ani de zile. Daca sustinem schimbarea modului in care este guvernat teritoriul, a felului in care participa cetatenii din regiuni la guvernare, daca sustinem regionalizarea Romaniei, in mod particular daca suntem regionalisti, ei bine toate acestea nu inseamna ca suntem separatisti. Eu – alaturi de cei care se pronunta pentru reasezarea arhitecturii statului pe baze mai apropiate de modelul european al autoguvernarii – sustin ca avem nevoie de o Romanie puternica, insa una in care Moldova sa nu fie tratata ca fiica nedorita, abandonata in spatele unor linii care nu sunt intotdeauna doar imaginare. Ar fi bine sa nu uitam, cum prea adesea se intampla intre un 24 ianuarie si altul, ca Moldova a construit statul roman impreuna cu Valahia. Fara moldoveni, Romania pur si simplu nu ar fi existat! Daca unii par sa uite asta, noi nu vom ezita sa le reamintim. Fac parte dintr-o asociatie, dupa cum am amintit, situata pe pozitii ideatice liberale si democratice, europene si atlantiste. Atitudinile, initiativele si actiunile noastre publice probeaza inscrierea noastra, fara rest, in randul sustinatorilor statului de drept si ai societatii deschise. Pe aceste fundamente sta si angajamentul nostru pentru sustinerea cauzei Moldovei in interiorul statului roman. Ne-am considerat si ne consideram o voce a Moldovei intr-o vreme cand practic nimeni nu ii mai apara drepturile si interesele in interior. Iar asta s-a intamplat pentru ca i-a fost grav afectata coeziunea, pe de o parte prin masuri guvernamentale, prin inginerii administrative si identitare, iar pe de alta parte prin dezinteres din partea celor care, desi pretindeau ca o reprezinta, in fapt au uitat ca au o datorie fata de comunitatile locale si fata de comunitatea regionala.
Deci, nu sunteti separatisti. Dar izolationisti?
Nu suntem izolationisti, ci sustinatori ai iesirii din izolare, de conectare a regiunii noastre cu celelalte regiuni ale Romaniei. Avem multe exemple la indemana, dar cel mai cunoscut este, probabil, al implicarii noastre in sustinerea construirii de autostrazi catre vest si sud, asadar catre celelalte regiuni ale tarii, iar in primul caz in mod explicit spre Europa Centrala si de Vest. Agenda noastra este publica, la vedere. Ce spunem aceea si facem. Credem ca avem ceva de oferit spatiului public. Suntem cat se poate de interesati de ce se intampla cu aceasta tara si cu regiunea noastra. Adica vrem un viitor aici, nu in alta parte, pentru noi si copiii nostri.
„Spaimele privind regionalizarea sunt rezultatul unui mod de a intelege trecutul, prezentul si de a imagina viitorul. Este vorba in primul rand de conspirationism, avand la baza ideea ca ar fi cineva care ne impune sa facem asta pentru ca ne vrea raul, acesta fiind primul pas spre dezmembrarea tarii. In al doilea rand, este vorba de o lipsa de incredere in capacitatea oamenilor de a fi responsabili, de a-si gestiona mai bine problemele“
Chiar zilele acestea faceti un turneu prin tara, unde lansati cartea „Regionalizarea. Catre un model de buna guvernanta a Romaniei“, al carei coautor sunteti. Este o tema care bantuie societatea romaneasca de vreo 20 de ani. Ce beneficii si ce dezavantaje ar aduce noua structura? Considerati ca ar trebui pastrate judetele, in aceasta formula? N-ar fi si mai multe randuri de sefi?
Subiectul regionalizarii – de regula legat de cel al regiunilor, al locului acestora in Romania postcomunista – a fost adus in spatiul public de intelectuali, care au constituit grupuri de reflectie, au initiat dezbateri, publicatii, cercetari, au produs lucrari importante. S-au alaturat demersului si politicienii, preponderent intr-un mod neserios, amatoristic, ceea ce a avut un efect paradoxal, pe de o parte sporirea fricilor existente in societate, construite cultural, iar pe de alta ducerea in derizoriu a subiectului. O dezbatere ampla, sustinuta si de buna credinta, cu argumente pro si contra in chestiunea regionalizarii ramane un deziderat in societatea romaneasca. Asta incercam noi sa stimulam inclusiv prin acest volum si prin lansarile organizate in diferite orase. Consideram ca este necesar sa discutam despre importanta guvernarii pe mai multe niveluri. In afara de palierul national, privilegiat in discursul public, in Romania s-a avut in vedere practic doar nivelul local si judetean. Nivelul regional a fost in dezbatere in anumite perioade, uneori si-a gasit locul in sistemul administrativ, insa pentru scurte perioade de timp.
Se spune ca asa a fost constituit statul, ca asta era ideea dupa care s-a construit Romania.
S-a invocat mereu ca aceasta este traditia noastra, desi toata lumea educata stie ca este vorba de un import de origine franceza, de acum un veac si jumatate, plantat in solul local. S-a repetat pana la saturatie si ca ar fi o pavaza impotriva disolutiei statului, ca si cum coeziunea nationala este posibila doar daca in spatele fiecarui cetatean sta un zapciu pocnind amenintator din harapnic. Natiunile moderne sunt comunitati de vointa, prin decizia partilor componente de a trai impreuna, in baza unor date care le fac sa-si doreasca asta, cu cetateni care sunt loiali pentru ca o fac din convingere, nu doar pentru ca sunt obligati. Inca din momentul incetatenirii ideii ca locul Romaniei era in Uniunea Europeana, in anii 1990, destui au realizat ca statul are nevoie de reforme care sa-l puna in acord cu principiile subsidiaritatii si al unei bune administratii, care diferentiau Uniunea de statele care bateau la usa ei. Insa pasii au fost timizi in Romania, dupa cum recunosc public, din varii motive, inclusiv politicienii. Guvernarea pe mai multe niveluri ar fi in avantajul comunitatilor.
De ce?
S-a observat ca guvernul central este prea departe si prea greoi pentru a rezolva probleme mici, in mod particular, ale comunitatilor locale sau judetene, in vreme ce comunitatile locale si judetene sunt prea mici, prea slabe pentru a rezolva probleme complexe, dar ignorate de guvernul central. Regionalizarea este o necesitate pentru Romania. Ea are de-a face cu prezentul si cu viitorul, cu buna administratie, cu aducerea mai aproape de cetatean a jocului politic, cu dezvoltarea economica si sociala, cu deprinderea colaborarii la nivelul subnational. In acelasi timp, regiunile au radacini in trecut, chiar daca adeptii si practicienii ingineriei sociale au ignorat acest fapt. Ar fi o grava eroare ca intre regiuni sa fie trasate linii cu rigla, asa cum s-a procedat in secolele trecute in diverse spatii coloniale. Pentru o buna regionalizare nu ar trebui ocolita problema identitatilor locale si regionale, care s-au construit si s-au dovedit rezistente in timp, dupa cum nu pot fi ignorate limitele geografice sau de comunicatii. Aceste comunitati regionale nu vor fi autarhice, ele vor colabora intre ele, impreuna in interiorul statului national, la fel cum statul national colaboreaza cu alte state nationale sau federale in interiorul Uniunii Europene. Spaimele privind regionalizarea sunt rezultatul unui mod de a intelege trecutul, prezentul si de a imagina viitorul. Este vorba in primul rand de conspirationism, avand la baza ideea ca ar fi cineva care ne impune sa facem asta pentru ca ne vrea raul, acesta fiind primul pas spre dezmembrarea tarii. In al doilea rand, este vorba de o lipsa de incredere in capacitatea oamenilor de a fi responsabili, de a-si gestiona mai bine problemele decat ar putea-o face cineva aflat la sute de kilometri distanta, care nu cunoaste problemele locale sau regionale si nu este interesat de gestionarea lor. Sunt multiple avantaje ale regionalizarii.
„Regionalizarea ar permite refacerea si cresterea coeziunii la nivel subnational, participarea oamenilor al guvernare, adica exercitarea calitatii de cetateni, lucru nu doar ignorat, dar fragilizat sistematic, cu intentia vadita de a-l elimina. Regionalizarea poate face Romania mai democratica“
Vorbiti despre avantaje. Care ar fi?
In primul rand ar fi o administratie mai buna, care ar putea lua decizii mai rapide la un nivel unde statul centralizat s-a dovedit greoi si ineficient. In al doilea rand, regionalizarea ar permite refacerea si cresterea coeziunii la nivel subnational, participarea oamenilor la guvernare, la treburile cetatii, adica exercitarea calitatii de cetateni pe un palier nu doar ignorat, dar fragilizat sistematic, cu intentia vadita de a-l elimina. Regionalizarea poate face Romania mai democratica, cu locuitori mai implicati, mai cointeresati de bunul mers al treburilor publice. Este esentiala cooperarea cetatenilor dintr-o regiune pentru atingerea unor obiective comune, prea mici pentru statul national ca sa le administreze direct, prea mari pentru comunitatile locale ca sa le faca posibile. Prin regionalizare, Romania ar putea fi astfel mai coeziva, mai bine administrata, mai eficienta si mai competitiva. Nu exista dezavantaje ale regionalizarii decat dintr-o perspectiva centralista. Iar publicului indeobste asta i s-a servit pana la saturatie. Politicienii si birocratii care nu pot concepe ca exista viata si in afara cadrului in care ei vietuiesc, insii care fie sunt in institutii centrale, fie in directa dependenta de acestea, constituiti in retele clientelare parazitare, vor fi cu siguranta nemultumiti ca vor pierde din influenta, sinecuri si resurse obtinute prin manipularea sau fentarea legii. Toti acestia sunt adversarii regionalizarii, la fel cum mafiile se opun domniei legii. Insa ca in atatea alte privinte, nu trebuie sa inventam roata. Europa ne ofera diverse modele de gestionare a teritoriului in sensul regionalizarii, fie ca vorbim de vechea Europa, fie de cea central-estica. Nu exista un model unic, dar e clar ca statele mari si cele de marime medie din Uniunea Europeana au adoptat sistemul multi-nivel de administratie.
Aici, in Romania, asta se traduce prin inca un rand de sefi…
Teama ca prin regionalizare nu vom face decat sa avem mai multe randuri de sefi este o sperietoare neintemeiata. Sa nu uitam ca sistemul centralizat se tot extinde, ca mereu se creeaza agentii peste agentii, cu angajati pe ochi frumosi, cel mai adesea incompetenti, cu centre expandate sub ochii nostri in capitala statului. Constituirea regiunilor nu trebuie sa insemne infiintarea unor judete mai mari, eventual simple unitati statistice, cum in buna masura sunt ADR-urile (agentiile/regiunile de dezvoltare), ci o mai buna guvernare, in mod explicit autoguvernarea. Adica avem nevoie de sisteme reprezentative, de consilii regionale, unde se iau deciziile mari care privesc regiunea. Pentru aceasta este necesara transferarea de atributii de la nivelul national la cel regional. La nivel central in mod clar vor ramane atributiile care tin de suveranitatea statului, ma refer in mod special la aparare, relatii externe si politica monetara, precum si cele de coordonare. In privinta chestiunilor care privesc administratia si dezvoltarea, largi competente ar urma sa fie trecute din centralele care aglomereaza numeroase cladiri de birouri din Bucuresti catre regiuni. Inclusiv atributiile Parlamentului ar putea fi revazute. In acest moment, intre cele doua camere ale legislativului nu sunt practic diferente majore in privinta modului in care sunt alesi membrii, atributiile si functionarea. In urma regionalizarii s-ar putea revedea toate acestea.
Ca de exemplu?
Spre exemplu, Camera Deputatilor ar putea fi constituita din membri alesi la nivelul intregii tari, pe circumscriptii, in functie de numarul de locuitori, in vreme ce Senatul ar fi compus din reprezentati – in numar egal – care ar putea reprezenta regiunile. Cele doua camere s-ar putea pondera, nu ar mai fi doar anexe ale executivului, cum vedem ca se intampla in actualul sistem. Judetele actuale vor fi pastrate, insa o parte din atributiile lor ar trebui transferate catre nivelul regional. Modul in care au fost construite judetele actuale si competentele acordate nu doar ca nu au incurajat colaborarea, ci de-a dreptul au descurajat-o.
„Centrul si gastile politice locale sunt direct responsabile de constituirea si extinderea unui sistem feudal“
Am observat asta…
Centrul si gastile politice locale sunt direct responsabile de constituirea si extinderea unui sistem feudal. Asta e valabil nu doar la Iasi ori Suceava, ci si in Olt si Sectorul 5 din Bucuresti sau la Bistrita-Nasaud si Maramures. Prin regionalizare, colaborarea in judetele din interiorul regiunii ar fi mult favorizata. De asemenea, credem ca este nevoie de constituirea unui nivel intermediar intre judete si UAT-uri (Unitati Administrativ-Teritoriale – n. red.), comune, orase. Adica acea veriga care a existat in sistemul administrativ romanesc dinainte de 1950, plasile, care grupau cateva comune. Sisteme asemanatoare exista in momentul de fata in tari cu o administratie eficienta. Pentru o perspectiva contextualizata si comparativa, recomand studiul lui George Turcanasu, „Teritoriu, teritorialitate si reforma administrativa. Relevanta scarilor geografice“, in volumul „Regionalizarea. Catre un model de buna guvernanta a Romaniei“, coordonatori Alexandru L. Cohal, Dorin Dobrincu, George Turcanasu, aparuta anul trecut la Editura Polirom, in Iasi. Consider ca este important sa nu asteptam ca in privinta regionalizarii, la fel ca in atatea alte situatii, totul sa vina de sus, ca urmare a unor decizii pe care le iau niste indivizi necunoscuti in birouri aflate departe de ochii cetatenilor. Ar fi necesar ca regionalizarea sa aiba sustinere de jos.
Sunt istorici care cred ca nici azi, dupa atatia ani de la unire, poporul roman nu e inca total sudat, ca moldovenii, transilvanenii si muntenii nu au o parere foarte buna unii despre altii. Regionalizarea n-ar adanci un asemenea clivaj?
Frica aceasta ca natiunea romana nu este suficient de sudata, de consolidata, ca statul se poate dezmembra pare sa fie destul de raspandita printre concetatenii nostri. Stereotipurile interne nu se intalnesc doar in Romania. Nu numai tarile cunosc asemenea raportari intre diferite parti componente, ci si zonele mai mici, inclusiv localitatile. Cliseele de acest fel au existat si au fost raspandite mereu. Este mai bine ca stim de ele, decat sa ne facem ca nu exista. Cu unele putem trai, sunt chiar amuzante, altele insa se constituie in adevarate stigmate care au consecinte sociale grave. Gasesc ca este o problema atunci cand statul, prin reprezentantii sai, recrutati din anumite zone, actioneaza pe baza stereotipurilor regionale in politica, administratie, educatie, structuri de forta etc. Statul roman poate fi mai coeziv daca se ocupa mai mult de buna administratie, educatie si dezvoltarea infrastructurii publice, de ceea ce este in fisa postului sau. Cred ca nu regionalizarea, ci mentinerea actualului sistem de raportare si administrare a teritoriului va adanci clivajele existente intre regiunile istorice ale Romaniei. Multe masuri interne luate la centru, in avantajul unor gasti politice cu baza regionala, au contribuit la adancirea decalajelor economice. A se vedea construirea autostrazilor in Romania, care vreme indelungata a ocolit complet Moldova. De asemenea, a se vedea ajutoarele de stat pentru investitii in economie, care au ajuns preponderent in Bucuresti si Ardeal. Este igienic sa discutam despre toate acestea, nu sa ne lasam paralizati de frici sau sa fim anesteziati de susurul intereselor particulare ascunse sub masca interesului general.
„De ce nu s-au facut autostrazile peste Carpati? Nu cred ca doar din lipsa de bani, ci mai ales din lipsa de viziune, de vointa politica si ca urmare a unei capacitati administrative reduse. A fost si o forma de iresponsabilitate din partea guvernarilor intinse de-a lungul mai multor decenii si regimuri“
Spuneati, la un moment dat, ca Moldova a fost marginalizata in interiorul Romaniei, sarita de la investitii. Daca ne uitam putin in urma, vedem ca este exact acelasi repros care i se facea inclusiv guvernarii Cuza, la cativa ani dupa unirea de la 1859 – Cuza si Kogalniceanu fiind, culmea, chiar moldoveni! Cum ati argumenta aceasta afirmatie si de ce credeti ca s-a intamplat asta, istoric vorbind?
Marginalizarea Moldovei in interiorul statului roman este un fapt vizibil pentru oricine priveste politica noastra, luarea deciziilor majore, politicile publice, investitiile in infrastructura publica, cele care sunt parte a conditiilor pentru dezvoltarea economica. Si am in vedere durata lunga a istoriei noastre moderne. Subiectul o fi sensibil, dar nici eu, nici alti istorici sau activisti civici care au o lectura asemanatoare asupra acestor chestiuni nu avem de gand sa pastram observatiile doar pentru noi. Spunem ce avem de spus in medii savante sau pentru publicul larg. Pentru ca este vorba nu doar de cunoastere, ci si de o problema de constiinta si de nevoia de a atrage atentia asupra unei evolutii care ne ameninta existential. Nu spunem cuvinte tari de dragul de a le rosti, ci pentru ca asa vedem noi lucrurile si cred ca pe temeiuri solide. Chestiunea relatiei dintre Moldova si Valahia in statul roman s-a pus si inainte, si dupa unirea din 1859, inclusiv dupa desfiintarea sistemului confederal la sfarsitul anului 1861. Ca sa nu fie dubii, au formulat puncte de vedere in acest sens inclusiv unionistii moderati, care au vazut unirea ca o intelegere intre parti egale, care aveau sa imparta si beneficiile, si costurile. Insa s-a vazut repede in epoca glisarea spre centralizarea fara rest, concentrarea totala a puterii la Bucuresti, refuzul ca anumite institutii sa-si aiba sediul la Iasi, precum Curtea de Casatie si Justitie, in jurul careia a fost o lunga discutie, considerarea tot mai explicita a sudului ca nucleu al statului si avantajarea explicita a acestuia, investitiile publice facute cu zgarcenie in Moldova, in mod special caile ferate, echivalentul autostrazilor de astazi in imaginarul epocii, alocarile bugetare pentru cele doua universitati, cea din Iasi primind foarte putin in comparatie cu cea din Bucuresti. La fel planificarea retragerii fara lupta a Armatei Romane din aceasta regiune in caz de conflict cu Rusia, dupa 1878, potrivit doctrinei militare romanesti, inclusiv prin construirea fortificatiilor pe fosta frontiera dintre cele doua principate, in vederea apararii Munteniei, si in jurul Bucurestiului. Toate acestea au starnit nemultumirile moldovenilor. Nu putini au reclamat ca era vorba de incalcarea spiritului unirii, de subordonarea partii lor de tara, de transformarea in „provincie”, de marginalizarea, chiar de abandonarea Moldovei. Iar aceasta situatie avea sa fie subliniata in discursuri diverse, in Parlament sau in afara acestuia, in termeni foarte tari, inclusiv de catre militantii unionisti de prima linie, in special de la sfarsitul anilor 1870. Exemplul cel mai puternic este chiar al lui Mihail Kogalniceanu, iar declaratiile sale pot fi urmarite nu doar in „Monitorul Oficial” al vremii, ci si in colectia de „Opere“ editata in urma cu cateva decenii. Perioada interbelica nu a facut decat sa adanceasca aceasta stare de lucruri, chiar daca alte regiuni, in mod particular Basarabia, au fost chiar mai afectate de modul cum isi imaginau statul elitele politice si militare, partial si cele intelectuale de la centru. Contrar schimbarilor de suprafata si retoricii „dezvoltarii armonioase” din perioada comunista, nici atunci nu s-a modificat fundamental tendinta, Moldova fiind vazuta ca o sursa de forta de munca pentru alte regiuni, iar investitiile strategice au ocolit-o. Problema mai grava este ca in primele decenii de postcomunism, asadar in conditii de libertate si apoi de siguranta si prosperitate, in cea mai mare parte a perioadei, s-a facut prea putin pentru Moldova. Asta in conditiile unui stat centralizat, in care toate deciziile majore privind politicile publice, investitiile in infrastructura publica, in mod special in autostrazi, cai ferate si poduri peste apele mari, crearea conditiilor favorizante pentru economie, apararea si siguranta se iau la Bucuresti, in institutiile la vedere sau din umbra. La nivel simbolic pare ca are loc o evacuare a Moldovei din proiectul initial, o consecinta a supradozei de acid centralist. Asta poate nu se vede la sud de Milcov sau dincolo de Carpati, dar intre Prut si Carpatii Orientali e resimtita acut.
Dumneavoastra sunteti presedintele organizatiei „Miscarea pentru Dezvoltarea Moldovei“, dar v-as intreba, largind putin cadrul discutiei: de ce credeti ca, la 100 de ani dupa unirea cu Transilvania, Romania nu are inca autostrazi peste Carpati? Nici dinspre Moldova, nici dinspre Muntenia. Vorbim de regimuri succesive aici, cel interbelic, cel comunist si, din 1990 incoace, unul sa spunem post-comunist.
Miscarea pentru Dezvoltarea Moldovei a accentuat inca de la infiintare, cum unii dintre noi am facut-o anterior si in alte asociatii civice, ca iesirea din subdezvoltare, din izolare nu este posibila fara legatura rapida a regiunii noastre cu celelalte regiuni ale Romaniei si cu Europa. Inutil de spus ca autostrazile nu sunt un moft, sa avem si noi pentru ca altii au, ci pentru ca sunt esentiale pentru dezvoltare. De ce nu s-au facut autostrazile peste Carpati? Nu cred ca doar din lipsa de bani, cum sustin unii, ci mai ales din lipsa de viziune, de vointa politica si ca urmare a unei capacitati administrative reduse. A fost si o forma de iresponsabilitate din partea guvernarilor intinse de-a lungul mai multor decenii si regimuri, cu participarea majoritatii partidelor care au trecut pe la putere. Noi, activistii civici din Moldova, am alocat timpul si resursele noastre in sustinerea construirii de autostrazi in Moldova, ca mijloc al dezvoltarii si iesirii din izolare. Am facut-o din necesitate, de vreme ce politicienii din regiune si din ansamblul tarii fie nu erau deloc interesati de subiect, fie doar mimau preocuparea. In viziunea noastra, pe primul loc s-a situat sustinerea pentru A8, Ungheni (de pe granita cu Republica Moldova)-Iasi-Targu Mures (in cel din urma loc fiind conexiunea cu A3, spre Cluj si Bors), asadar o autostrada care sa ne lege de Vest, unde se afla motorul economiei europene si structurile politice si administrative care au facut posibila integrarea noastra intr-o zona a libertatilor civile si politice, a sigurantei si dezvoltarii. Pe locul al doilea este A7, Dumbrava/Ploiesti-Focsani-Bacau-Pascani, pe care noi o vrem prelungita pana la Siret, la granita cu Ucraina, deci una care asigura legatura cu partea de sud a statului roman, inclusiv cu capitala statului. De-a lungul anilor am organizat proteste publice, marsuri motorizate, inclusiv spre Bucuresti, am pus presiune pe politicieni, am provocat intalniri cu ministrii Transporturilor, cu prim-ministrii si cu presedintele Romaniei, am presat inclusiv adoptarea unei legi a Autostrazii Unirii (A8), in noiembrie 2018. Din pacate, realizarea acestui proiect major se desfasoara cu viteza melcului mioritic.
„Lipsit de sensibilitate, preocupat doar de satisfacerea egoului disproportionat, Iohannis nu a vazut o miza in niciunul din proiectele Moldovei. De altfel, omul nici nu a mai calcat la Iasi, spre exemplu, din ianuarie 2020, cand a si fost huiduit intens pentru neonorarea promisiunilor facute in fata moldovenilor“
Se fac zece ani de cand la Cotroceni a ajuns un presedinte din Sibiu, care poate ai fi zis ca, venind de peste Carpati, intelege mai bine si necesitatea unor autostrazi peste munti, dar si regionalizarea. Mai ales ca el insusi a fost primar in Sibiu, deci cunostea in amanunt sistemul administrativ. Totusi, Iohannis isi termina mandatul la fel cum l-a inceput. Mai mult, in ultimii trei ani a avut pe mana, impreuna cu guvernele lui, zeci de miliarde de euro bani europeni. Dar nu s-a facut mare lucru. Cel putin o autostrada Iasi – Cluj nu pare gata prea curand. La fel, caile ferate, desi bani sunt. Ce sa intelegem? Ca nu e nevoie sau ca nu se poate sa se faca acest tip de infrastructura?
Klaus Iohannis a ajuns in fruntea statului roman intr-un context favorabil pentru sine. A parut a fi o solutie si pentru Romania, in imprejurari interne sufocante. Raspandita mitologie a neamtului care tace si face lucruri bune s-a dovedit o gogoasa pe care omul de la Cotroceni a tot dezumflat-o in al doilea mandat. Mie nu mi se pare ca intelege nici importanta dezvoltarii, nici a regionalizarii. Considera ca aceste chestiuni nu il privesc, asa incat nu le-a acordat prea multa atentie, nu a cheltuit energie si timp pentru ele. In urma cu aproape un deceniu, dar si dupa aceea, aflat in cautare de voturi, Iohannis a facut promisiuni in judetele Moldova, inclusiv ca va sprijini construirea de autostrazi. In octombrie 2018, o delegatie a asociatiilor pro-autostrada din Moldova a avut o intrevedere oficiala, la Cotroceni, cu presedintele. Dincolo de aerul protocolar, seful statului a spus ca sustine demersul nostru, dar ca nimic nu se poate face „pana nu scapam de PSD”. Abia atunci se vor putea debloca marile proiecte, inclusiv construirea autostrazilor in regiunea noastra, traversarea Carpatilor s.a.m.d. Timpul scurs de atunci incoace ne-a aratat ca in al doilea mandat, omul de la Cotroceni a adus PSD-ul la putere, a plantat tot felul de neispraviti in fruntea partidelor, inclusiv a PNL-ului, de unde provine si pe care l-a fagocitat, a instituit un sistem semisultanal de exercitare a puterii, s-a aratat preocupat doar de propriile interese si de satisfacerea nesfarsitei pofte de adulatie si lux. Iar traversarea Carpatilor Orientali pe autostrada se amana, cine stie, poate pentru un deceniu, poate pentru doua, trei. Lipsit de sensibilitate, preocupat doar de satisfacerea egoului disproportionat, presedintele nu a vazut o miza in niciunul din proiectele Moldovei. De altfel, omul nici nu a mai calcat la Iasi, spre exemplu, din ianuarie 2020, cand a si fost huiduit intens pentru neonorarea promisiunilor facute in fata moldovenilor. Pentru ca ati amintit de caile ferate, investitiile in modernizarea celor din Moldova sunt reduse, merg la fel de lent ca si in cazul altor proiecte, desi resurse europene sunt. Capacitatea de mobilizare institutionala este modesta, parca direct proportionala cu cea a decidentilor politici.
Intr-un interviu pe care mi l-a acordat acum cateva zile, expertul in politici de securitate Claudiu Degeratu mi-a explicat ca, in cazul unui atac al Rusiei asupra Romaniei, Moldova n-ar putea fi aparata si ca, foarte probabil, cea mai potrivita linie ar fi Galati – Focsani. Exista aceasta parere, ca Moldova n-ar putea fi aparata. Credeti ca lipsa de investitii cronica in aceasta provincie, inca din perioada interbelica, e legata de aceasta conceptie? Sau mai degraba functioneaza ca o scuza pentru liderii politici?
Teza imposibilitatii de a apara Moldova in cazul unui atac din partea Rusiei pare sa fie impartasita si de comandantii militari romani, dar si de unii analisti legati de structurile de forta. As remarca un fapt peste care se trece foarte usor in birourile si redactiile din Bucuresti. Si anume ca „Poarta Focsanilor“ este un concept muntean, in mod particular bucurestean. A fost gandita astfel de la bun inceput, adica inca din anii 1880, de militarii munteni, nu de moldoveni, dupa cum a demonstrat Mihai Chiper in studiul „Zona-tampon a Romaniei intr-un conflict cu Rusia: Moldova in capcana de la Poarta Focsanilor“, in amintitul volum „Regionalizarea. Catre un model de buna guvernanta a Romaniei“. Ideea ca pentru a apara sudul tarii si Bucurestiul trebuie abandonata Moldova in fata rusilor este neconvingatoare strategic si tactic, iar moral este inacceptabila. Armata Romaniei ca institutie prefera secretomania, dupa unele date alegand sa comunice mai degraba prin interpusi. Militarii nu subliniaza relevanta Portii Focsanilor, ci o prezinta ca pe o dogma care nu poate fi chestionata. Unii dintre generalii romani in retragere, care au reluat aceasta teza si au ambalat-o in ultima vreme, par sa nu fi depasit faza jocurilor de strategie pentru adolescenti. Nu doar politicienii romani sunt intr-o culpa fata de popor daca proiecteaza abandonarea unei parti a acestuia inca dinainte de inceperea unui posibil razboi, ci si militarii din structurile de comanda. Ce popor suntem? Si care popor conteaza? Doar poporul din Bucuresti, doar cel din Ardeal? Si cu cel din Moldova ce facem? Il abandonam cu cinism? Vehicularea ideii cedarii din start a Moldovei, sacrificarea acesteia inca dinaintea aparitiei primului batalion rus la frontiera, pe considerentul ca regiunea din nord-estul Romaniei nu poate fi aparata, se incadreaza in categoria discriminarii unei parti a natiunii. Pentru ca despre asta este vorba in chestiunea apararii: moldovenii sunt discriminati in raport cu ceilalti romani, cu bucurestenii si muntenii, cu ardelenii si dobrogenii. Armata Romaniei nu isi face planuri de aparare pe Prut, in conditiile in care suntem parte a NATO, iar fortele aliate se afla deja pe teritoriul nostru. Planurile comandamentului roman prevad apararea la sute de kilometri in interior, pe Carpati si pe Milcov, pe motiv ca Moldova nu poate fi aparata in integralitatea ei. Amintesc cateva cifre pentru a fi mai clar despre ce este vorba. Retragerea fara lupta pe aliniamentele amintite inseamna abandonarea fara lupta a circa 20% din teritoriul national si a mai bine de 20% din populatie. Foarte direct: inseamna sa nu-ti pese de soarta a peste 4.000.000 de oameni, cetateni romani, cetatenii tai. Comandantii si doctrinarii militari, precum si decidentii romani de rang inalt, pe care ii vedem reuniti in Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, trebuie atentionati ca o asemenea atitudine denota incalcarea Constitutiei, este o forma de iresponsabilitate, lipsa de fidelitate fata de tara, lipsa de patriotism. Nu se pot ascunde, asemenea celor din 1940, care au cedat teritorii fara sa traga un foc de arma, cu scuza ca nu ne putem apara cu succes la frontiere in fata unei agresiuni din partea Moscovei. Daca Armata Romaniei nu apara teritoriul national, viata si bunurile locuitorilor, atunci care este rostul ei? De ce platim taxe si impozite, de ce alocam resurse importante pentru salariile si pensiile militarilor, de ce achizitionam armament, echipamente si munitii? Patriotismul oamenilor in uniforma se probeaza nu prin discursuri goale rostite la zile festive, la receptii si promovari pe spranceana, ci prin pregatire, interiorizarea ideii ca trebuie sa apere natiunea in intregul ei si comunicarea publica in acest sens. Romanii din Moldova au nevoie sa stie ca vor fi aparati, nu abandonati. Tratarea Moldovei de catre conducerea politica si militara a statului roman ca o zona imposibil de aparat in fata unei posibile agresiuni dinspre Est afecteaza regiunea din toate punctele de vedere, al increderii si sigurantei populatiei, al investitiilor si dezvoltarii economice, al mentinerii locuitorilor in acest spatiu. Inclusiv lipsa de investitii in infrastructura majora de transport, mai ales in autostrazi, despre care am tot vorbit, a fost motivata de diversi politicieni si de reprezentanti ai institutiilor, inclusiv de forta, in diferite imprejurari, neoficial, ca o masura menita a contribui la aparare, la oprirea unui eventual atac din Rasarit. Adica un fel de tactica a pamantului parjolit adaptata la secolul XXI. E ridicol si ingrijorator in acelasi timp. Daca politicienii din judetele Moldovei aflati in partidele guvernamentale si in administratie nu sunt capabili sa formuleze un punct de vedere in aceasta privinta, exista totusi oameni si grupuri civice interesate de viitorul regiunii, de siguranta oamenilor si bunurilor acestora, care nu ezita sa atraga atentia asupra unei stari de fapt ingrijoratoare si a unei atitudini incalificabile din partea establishmentului politico-militar romanesc.
„Cauzele mediei foarte joase din elitele politice sunt multiple: contraselectia din partide, coruptia generalizata, nerespectarea statutelor, lipsa de predictibilitate, falsificarea alegerilor interne, impunerea vointei unor lideri si a gastilor din jurul lor. As adauga si interventiile din afara formatiunilor politice“
Statul roman s-a format, inca din prima clipa, ca unul centralizat, birocratizat si bazat mai degraba pe institutiile de forta, decat pe societatea civila. De ce s-a optat pentru aceasta organizare?
Statul roman a aparut intr-un anume context istoric, prin unirea celor doua principate extracarpatice, dupa infrangerea Rusiei in razboiul Crimeii din 1853-1856. Modelul de organizare a fost in buna masura cel francez, pentru ca Franta era pe de o parte principalul model civilizational in zona noastra, iar pe de alta marele sustinator al unui stat roman tampon intre Imperiul Rus si Imperiul Otoman in faza initiala. Inclusiv centralismul adoptat la noi isi are originile in Franta, desi, contrar impresiei generale, el a fost criticat intens inclusiv acolo, in mod special de doctrinarii liberali, spre exemplu de Alexis de Tocqueville. La noi, paradoxal, tocmai national-liberalii s-au dovedit promotorii cei mai agresivi ai centralismului. In aceasta privinta respectivii nu erau deloc liberali. In vechea Romanie administratia era controlata cu mana de fier de guvern, libertatile comunale au ramas mai degraba un deziderat, initiativele locale au avut putina marja de manevra. In pofida formelor si a unor segmente temporale mai degraba restranse, statul roman nu a fost foarte liber in multe privinte. Statul/guvernul a contat intotdeauna mult prea mult, iar comunitatile prea putin. Insa as observa ca inca de la inceputul constituirii statului roman au existat dezbateri aprinse, cu proiecte elaborate in jurul descentralizarii si constituirii regiunii ca structura in sistemul administrativ al statului. Sunt nevoit sa fac trimitere la studiul meu, „In cautarea regiunii: veriga lipsa in sistemul administrativ-teritorial din Romania,1862-1912“, in volumul „Regionalizarea. Catre un model de buna guvernanta a Romaniei“. Pe scurt, „traditia” noastra centralista nu doar ca este de data recenta, dar nici nu trebuie privita ca o dogma. Dezbaterile in jurul introducerii regiunilor in administratie au fost reluate cu vigoare in perioada interbelica, existand inclusiv partiale puneri in practica – a se vedea directoratele constituite de taranisti in 1929. Iata ca autoguvernarea regionala nu este o cerinta de data recenta, ci are un trecut interesant, pe care il redescoperim, care ne poate ajuta inclusiv in ceea ce pare inevitabil, si anume regionalizarea.
Acest tip de functionare statala ultracentralizata mai exista si azi in Romania? Daca da, de ce? Putem spune pentru ca e de succes sau e o inertie ori o incapacitate de adaptare la noile realitati?
Institutiile se caracterizeaza prin inertie, se reformeaza greu, iar statele in ansamblu se schimba si mai greu. Statul roman a cunoscut incercari de reforma de-a lungul timpului inclusiv in privinta descentralizarii si a constituirii nivelului regional, dupa cum am vazut, insa inertia, rezistenta la schimbare sunt intr-adevar foarte mari. Din punctul meu de vedere, statul centralizat nu este un model de succes la noi. Centralismul nu doar ca pastreaza, ci si adanceste clivajele intre regiuni. „Succesul” statului centralizat se vede cel mai bine in cresterea decalajului de dezvoltare intre regiuni. In mod special as aminti cazul celor care au pornit la drum cu un nivel de dezvoltare relativ egal, si ma refer aici la fostele principate ale Moldovei si Valahiei. In mod particular „succesul” statului centralizat se vede in subdezvoltarea Moldovei, in clivajele extraordinare si stereotipurile prezentate drept cunoastere inclusiv pe holurile agentiilor guvernamentale centrale. Daca lucrurile nu au mers si nu merg in aceasta privinta cred ca e rational sa facem schimbarile necesare.
Cum ati caracteriza actualele elite politice ale Romaniei? Au capacitatea sa inteleaga prioritatile tarii? Avem provincii intregi, mai ales in mediul rural, depopulate masiv.
A ajuns un loc comun sa deplangem calitatea slaba a elitelor politice romanesti. Nu sunt sigur ca ele stau mai prost acum decat cele de acum o generatie, dar in mod sigur sunt departe de asteptarile noastre, de ceea ce ar trebui sa fie, cel putin daca avem in vedere fisa postului. Cu siguranta exista si oameni competenti si dedicati binelui comun in politica actuala, dar impresia generala, din cate imi dau seama, este ca media este foarte joasa. Cauzele sunt multiple: contraselectia din partide, coruptia generalizata, nerespectarea statutelor, lipsa de predictibilitate, falsificarea alegerilor interne, uneori in mod grosolan, alteori prin metode ceva mai subtile, impunerea vointei unor lideri si a gastilor din jurul lor. As adauga interventiile din afara formatiunilor politice, fie din structurile statului, spre exemplu de la Administratia Prezidentiala, cum am vazut in ultimii ani, sau de la serviciile secrete, cum sustin si oameni din partide, si jurnalisti independenti, fie din zona afacerilor, cu efecte catastrofale pentru corpul politic. Cu asemenea politicieni, nu este de mirare ca increderea in partide si in institutiile reprezentative, in mod particular in Parlament, dar si in presedintele statului sunt la un nivel ingrijorator de scazut. Lucrurile nu stau mai bine la nivel local. Stim ca exista primari sau presedinti de consilii judetene cu dosare de coruptie, unii au fost prinsi in flagrant, altii sunt condamnati si au fugit din tara, se prezinta drept victime, desi probele impotriva lor sunt strivitoare. Nu e intamplator ca asemenea oameni sunt fie incapabili, fie total dezinteresati de binele comunitatilor in fruntea carora au ajuns prin jocuri de culise, adesea prin frauda. Toti acesti indivizi cu comportament banditesc nu fac decat sa submineze sistemul reprezentativ, sa sadeasca sistematic neincrederea in democratie.
„Nici eu, nici colegii mei care sustinem regionalizarea nu am fost cautati vreodata de vreun politician. La lansarile de pana acum ale volumului «Regionalizarea. Catre un model de buna guvernanta a Romaniei» nu am vazut in sala vreun om politic. Niciunul macar! Nu intamplator dezinteresul este dublat de incompetenta. De aceea si vedem atata improvizatie, atatea balbe si in politica interna, si in cea externa“
Dumneavoastra militati de mai multa vreme pentru regionalizare – si nu sunteti singurul. Ati fost cautat, dumneavoastra sau alti sustinatori ai ideii – de catre lideri ai partidelor parlamentare, pentru a va asculta parerea? Daca da, de cine?
Nici eu, nici colegii mei care sustinem regionalizarea nu am fost cautati vreodata de vreun politician de la nivel local sau central, necum de vreun lider de partid parlamentar. La lansarile de pana acum ale volumului „Regionalizarea. Catre un model de buna guvernanta a Romaniei“ nu am vazut in sala vreun om politic. Niciunul macar. Din cate am observat, in general politicianul roman, inclusiv cel din Moldova, nu pare interesat de expertiza cuiva pe vreun subiect. El pare preocupat doar de ceea ce ii aduce un avantaj, un mic profit de imagine. Cunoasterea este ultimul lucru care il intereseaza. Nu intamplator dezinteresul este dublat de incompetenta. De aceea si vedem atata improvizatie, atatea balbe si in politica interna, si in cea externa, ma tem ca si in pregatirea pentru chestiunile grave care cel mai probabil nu ne vor ocoli.
Daca ar fi sa priviti pragmatic si realist situatia din Romania, felul in care arata decidentii si structurile statale, in cat timp credeti ca se va ajunge la lucrurile pentru care militati: conectarea Moldovei la Muntenia si Transilvania, regionalizare, o recuperare a decalajelor de dezvoltare intre cele trei provincii?
Autostrazile majore peste Carpati ar fi putut fi facute in cel mult un deceniu. Iata ca avem 17-18 ani de la vehicularea primelor studii de fezabilitate, realizate pe genunchi, pare-se ca din ratiuni electorale, pentru interesele unor baieti destepti din Bucuresti si Iasi, pentru pusculita unor partide. Au lipsit atat vointa politica, cat si capacitatea administrativa, dupa cum ne-am dat seama in ani de implicare in actiunea de constientizare publica, monitorizarea institutionala si presiunea pe autoritati. De asemenea, a lipsit o elita capabila sa se bata pentru regiunea Moldovei, notiunea de leadership este ceva strain gastilor partinice si la nivel regional, si la nivel central. Ma feresc sa fac predictii, dar, tinand cont de experienta directa si de observatia la o scara mai mare, am toate motivele sa nu am asteptari prea mari, in orice caz nu rapide de la autoritatile noastre. Autostrada dinspre Muntenia spre Moldova, mai precis pana la Pascani, ar trebui sa fie gata in 2026, dar la ritmul actual al lucrarilor cred ca se va depasi termenul. Iar de la Pascani la Siret lucrurile sunt complet in aer. Autostrada dinspre Moldova spre Transilvania mi se pare cel mai nesigur proiect al Romaniei, in mod particular al regiunii Moldova. Nu avem niciun termen asumat, pare sa fie un joc al amagirilor si al capitalului electoral pescuit de partide din mlastina politica autohtona. Cat despre regionalizare, lucrurile sunt si mai cetoase. Am remarcat frecvent in iesirile publice ale unor oficiali pe aceasta tema ca mai intai ni se transmite ca este o reforma importanta si ca nu va putea fi evitata, pentru ca imediat sa ni se spuna ca nu este momentul acum, avem alte urgente, alegeri, razboi, pensii, caldura afara, caderi de grindina etc. La final as face cateva remarci in folosirea termenilor „capitala” versus „provincie”. Dintr-o perspectiva regionala, vorbim de regiuni, nu de provincii. „Provincia” este un termen centralist, unul care situeaza teritoriile de dincolo de bariera Vergului pe pozitii de subordonare, ba chiar de-a dreptul de inferioritate. Declarativ, teritoriile care compun Romania nu au fost cucerite cu sabia, asadar folosirea notiunii de provincie este incorecta chiar prin raportare cu sensul originar, latin. In mod sigur Moldova nu a fost cucerita cu sabia de catre orasul-capitala. Nu intamplator noi utilizam notiunea de regiune. „Regiunea” este un termen care restabileste echilibrul semantic in teritoriu, care reda demnitatea entitatilor ce au constituit aceasta tara. Pentru ca in teorie cel putin, intr-o ordine normala, orasul capitala este al tarii, nu tara a capitalei.
Va multumesc pentru amabilitate!
