Raportul Polivanov: a planuit Rusia tradarea Romaniei si anexarea Moldovei pana la Carpati in toamna lui 1916, desi ii era aliata in Primul Razboi Mondial?

Unul dintre cele mai controversate capitole din istoria colaborarii ruso-romane in Primul Razboi Mondial il reprezinta intentiile reale ale Imperiului Tarist fata de aliatul sau din Est, Regatul Romaniei.

In mod cert, cel putin o parte din elitele conducatoare de la Sankt Petersburg au luat in calcul, in toamna lui 1916, o tradare a romanilor, pe care au planuit sa-i lase sa fie invinsi de trupele Puterilor Centrale, pentru ca apoi sa ocupe Moldova pana la Carpati si Siret. Intrebarea care persista – ramasa pana acum fara raspuns – este daca tarul Nicolae al II-lea era la curent cu acest plan.

Conform conventiei militare pe care Romania a semnat-o cu puterile Antantei inainte de a intra in razboi, in august 1916, Rusia isi lua mai multe angajamente:

– sa trimita in Dobrogea un corp expeditionar de 50.000 de militari,
– sa lanseze o ofensiva pe Frontul de Est contra germanilor si austro-ungarilor,
– sa asigure fluxul de arme si munitii catre Romania in cantitate de 300 de tone zilnic,
– sa aiba deja la granita Romaniei, in momentul cand se decreta mobilizarea la Bucuresti, un tren cu munitii gata sa intre in tara.

Un comportament bizar: rusii au urmarit impasibili, in toamna lui 1916, cu armata aliatilor romani e facuta praf de Puterile Centrale

Niciuna dintre aceste promisiuni n-a fost, pana la urma, respectata. In Dobrogea s-au trimis 3 divizii numarand 30.000 de oameni, din care o divizie era compusa din voluntari sarbi. Celelalte doua erau de o calitate foarte slaba. Armele si munitiile n-au venit, iar pe frontul de est n-a existat nicio ofensiva a rusilor nici in momentul intrarii Romaniei in razboi, nici ulterior, pana la sfarsitul anului.

Asta, desi in vara lui 1916 seful STAVKA (comandantul Statului Major General al Armatei ruse), generalul Alekseev le transmisese personal romanilor o nota ultimativa, „acum ori niciodata” e momentul sa intre in razboi.

In lunile care au urmat, Rusia a avut un comportament bizar fata de Romania. Inaltul comandament imperial, cu cartierul general la Moghilev, a urmarit impasibil cum romanii erau asaltati din toate directiile de fortele Puterilor Centrale. Cererile tot mai disperate de ajutor venite de la Bucuresti au fost respinse, raspunsul invariabil fiind ca nu exista resurse si ca romanii trebuie sa se descurce singuri.

Episodul cel mai clar a avut loc la sfarsitul lunii noiembrie si inceputul lunii decembrie, cand Romania a incercat pentru ultima oara sa intoarca soarta luptei printr-o mare batalie pe Neajlov, in fata Bucurestiului. In momentul-cheie, trupele rusesti care fusesera trimise, in cele din urma, „cu o incetineala gandita” catre Romania au refuzat sa intre in lupta si s-au retras, ceea ce a dus la infrangerea si distrugerea completa a armatei romane.

Resturile acestei armate, care devenisera incapabile de lupta, s-au retras in decembrie 1916-ianuarie 1917 in Moldova. Abia in acest moment rusii au intrat in actiune. In lipsa armatei romane – din care mai ramasesera doar cateva divizii operationale –, 1.000.000 de soldati rusi au preluat frontul pe Siret, din Galati pana la Carpati, si apoi de-a lungul lantului muntos pana in Bucovina.

Raportul secret al generalului Polivanov: „Prabusirea planurilor de mare putere a Romaniei, in proportiile aratate, nu se opune in chip particular intereselor politice ale Rusiei. Aceasta imprejurare trebuie sa fie folosita de catre noi”

Acest comportament al rusilor a starnit banuieli in epoca. Fara sa aiba alte date decat constatarile lor personale, francezii prezenti in Romania au inceput sa-i suspecteze pe rusi ca asteapta ca romanii sa fie invinsi, pentru ca apoi sa le ocupe tara. Generalul Henri Berthelot, comandantul Misiunii Militare Franceze, si contele de Saint-Aulaire si-au exprimat aceasta suspiciune de mai multe ori in mod clar, in scris.

Confirmarea ca acestia nu se inselasera a venit doar doi ani mai tarziu, in 1918. Dupa preluarea puterii in Rusia de catre bolseviciii lui Lenin, acestia au facut public un raport secret intocmit pe 7/20 noiembrie 1916 de Aleksei Polivanov, aristocrat si general rus care fusese ministru de Razboi la Sankt Petersburg intre iunie 1915 si martie 1916. Dupa ce analiza situatia politica a Romaniei dupa intrarea in razboi, Polivanov concluziona:

„Daca lucrurile s-ar fi dezvoltat in asa chip incat intelegerea politica si militara din 1916 cu Romania sa fie in totul indeplinita, un stat foarte puternic ar fi fost creat in Balcani, compus din Moldova, Valachia, Dobrogea (Romania de acum), din Transilvania, Banat si Bucovina (castiguri in virtutea tratatului din 1916), cu o populatie de aproape 13 milioane.

In viitor, acest stat cu greu ar fi hranit simtaminte amicale fata de Rusia si ar fi avut drept ambitie sa indeplineasca visurile nationale in Basarabia si in Bal- cani. Prin urmare, prabusirea planurilor de mare putere a Romaniei, in proportiile aratate, nu se opune in chip particular intereselor politice ale Rusiei.

Aceasta imprejurare trebuie sa fie folosita de catre noi in vederea consolidarii acestor legaturi fortate, care unesc Rusia cu Romania, pe un timp cat mai lung cu putinta. Succesele noastre pe frontul roman au pentru noi o importanta extraordinara, ca o posibilitate unica de a sfarsi odata pentru totdeauna chestiunea privitoare la Constantinopole si Stramtori.

Evenimentele de acum din Romania au modificat de sus pana jos conditiile tratatului din 1916. In loc de sprijinul relativ modest pe care Rusia era tinuta sa-l dea in Dobrogea, ea a trebuit sa incredinteze apararea teritoriilor romane peste tot aproape numai trupelor ruse. Acest ajutor militar al Rusiei a luat acum asa proportii incat fagaduiala de despagubire teritoriala a Rusiei, pentru intrarea sa in razboi, prevazuta in tratatul mentionat mai sus, trebuie fara indoiala sa fie supusa unei revizuiri”.

Istoricul Petre Otu: „Presiunile Imperiului Rus asupra Romaniei se explica prin scopurile sale de mare putere si prin intelegerile pe care le negocia cu Germania in vederea unei paci separate, Romania urmand sa fie sacrificata”

Pe scurt, Polivanov semnala faptul ca infrangerea Romaniei corespunde cu interesele Rusiei, care poate cere revizuirea intelegerii initiale din august 1916. Statul roman urma sa nu mai primeasca Transilvania, Banatul si partea de Bucovina aflata la austrieci, fiind eliminata astfel posibilitatea de a deveni o putere regionala importanta. Mai mult decat atat, aliatii rusii vizau chiar anexari teritoriale in Romania – ocuparea Moldovei pana la Carpati.

Nu s-au gasit documente oficiale care sa confirme ca guvernul Rusiei a avut o strategie asumata in directia descrisa de Polivanov, dar toate actiunile din toamna lui 1916 si in iarna lui 1917 pana la revolutia din februarie se inscriu in aceasta logica. Nu trebuie omis ca raportul generalului rus a fost inaintat conducerii Imperiului Tarist cu 9 zile inainte ca romanii sa incerce rasturnarea situatiei prin batalia de pe Neajlov, la care rusii au asistat pasivi.

Istoricul roman Petre Otu, unul dintre cei mai competenti specialisti in studierea perioadei de dinaintea si din timpul Marelui Razboi, scrie: „Presiunile Imperiului Rus asupra Romaniei se explica prin scopurile sale de mare putere si prin intelegerile pe care le negocia cu Germania in vederea unei paci separate, Romania urmand sa fie sacrificata” (volumul „Romania in Primul Razboi Mondial”, autor Petre Otu, Editura Litera). Conform acestuia, planul de pace prevedea o impartire a Romaniei, rusii urmand sa ia Moldova, iar Germania sa pastreze in sfera sa de influenta Muntenia.

Un martor incomod: generalul Berthelot. Inca de la prima intalnire cu comandantul armatei ruse, francezul noteaza in jurnalul sau: „Am impresia ca am fost atras intr-un viespar. Ce jocuri fac acesti oameni?”

Generalul francez Henri Berthelot, trimis la mijlocul lui octombrie 1916 in Romania pentru a prelua din umbra comanda armatei romane, din postura de consilier al regelui Ferdinand I, a sesizat din prima clipa ca este ceva in neregula cu rusii. Pe 16 octombrie 1916, Berthelot s-a intalnit cu comandantul armatei tariste, iar discutia i-a produs puternica impresie ca rusii sunt nemultumiti de prezenta misiunii franceze in Romania.

In memoriile sale, Berthelot relateaza:

„(…) Dar este momentul sa fiu prezentat sefului de stat-major, generalul Alekseev, care exercita efectiv prerogativele de comandant suprem. Este un barbat mic de statura, tras la fata, cu ochelari, si pare obosit. Ma primeste – nu as putea spune amabil, dar intr-un mod strict politicos. Ma intreaba ce urmeaza sa fac in Romania, care va fi rolul meu acolo, cati ofiteri ma insotesc etc. N-am motive sa-i ascund nimic. Ii spun ca scopul meu este, pur si simplu, acela de a pune comandamentul roman la curent cu conditiile actuale ale razboiului si de a crea scoli practice de instructie pe specialitati. Am impresia ca misiunea mea nu-i este deloc pe plac. De ce oare? Nu ar trebui sa lucram de comun acord?

Apoi, Alekseev imi rezuma situatia de pe frontul roman. Considera exagerata lungimea granitelor ce trebuie aparate si imi spune ca armata romana nu trebuie sa conteze pe trupele ruse pentru a o ajuta pe toata aceasta distanta. A trimis deja cateva divizii care sa-i ajute pe romani impotriva bulgarilor. Nu poate face mai mult. Romanii s-au angajat in razboi pe negandite si prea tarziu. Ar fi trebuit sa intre in lupta in luna iulie. Acum nu au decat sa se apere, iar, cu efectivele si valoarea lor militara, nu exista decat o singura linie de aparare posibila: linia Siretului. Spunand acestea, Alekseev traseaza pe harta o linie groasa albastra, de la Galati la Carpati, apoi pana la limita Bucovinei!

Sunt usor stupefiat de aceasta declaratie si nu ma pot abtine sa nu spun ca nu era cazul sa insistam ca Romania sa vina alaturi de noi, daca de la bun inceput o sfatuim sa abandoneze Valahia, adica mai mult de jumatate din teritoriul ei. Adaug ca, dupa opinia mea, cea mai buna metoda de a iesi dintr-o situatie defensiva mediocra ar fi sa atacam cu maximum de forte posibil, fie in Bulgaria, fie in Transilvania.

La sfarsitul acestei conversatii imi este prezentat generalul Beliaev, care, mi se spune, urmeaza sa mearga in Romania ca sef al unei misiuni similare cu a mea, precum si colonelul Tatarinov, atasat militar rus la Bucuresti. Am impresia ca am fost atras intr-un viespar. Ce jocuri fac acesti oameni?”.

„Un ofiter rus imi spune ca la prima intalnire a misiunii sale, Beliaev ar fi declarat: «Noi n-am venit aici pentru a participa la razboi». Atunci pentru ce?”

Odata ajuns in Romania, francezul isi intareste tot mai mult convingerea ca rusii fac un joc dublu si nutresc ganduri ascunse. Pe 25 noiembrie 1916, Berthelot scrie in jurnalul sau: „Un ofiter rus imi spune ca la prima intalnire a misiunii sale, Beliaev ar fi declarat: «Noi n-am venit aici pentru a participa la razboi». Atunci pentru ce?”.

A doua zi, un alt dus rece: „Beliaev ne spune in aceasta dimineata ca a cerut Stavkai trimiterea Corpului 8 Armata si a Diviziei 40, pen- tru a participa la apararea Bucurestiului. I s-a raspuns: «Niciun om, niciun tun!»”.

Pe 30 noiembrie, cand batalia de pe Neajlov e in plina desfasurare si e nevoie disperata ca diviziile rusesti aflate in zona Bucurestiului sa intre in lupta, are loc o noua discutie cu comandantul Misiunii Militare Ruse. Berthelot scrie: „Primele lupte la sud-vest de Bucuresti. Intaririle rusesti promise sosesc cu o incetineala gandita. In acest timp, Beliaev cere salvarea armatei, iar cand este intrebat cum, el raspunde: «Prin retragere». Este foarte simplu, evident, dar este metoda celor care refuza sa lupte”.

In curand, devine clar ca rusii joaca o leapsa cu responsabilitatile, pasand de la unul la altul decizia de a intra in lupta. Pe 1 decembrie, Berthelot comenteaza: „Informatii contradictorii: Beliaev zice ca o brigada rusa sosita ieri seara se va angaja in lupta spre Comana. Agentul meu de legatura spune ca aceasta asteapta ordinele autoritatii superioare! Dar care autoritate? Beliaev nu vrea sa intervina. Saharov, pe care il intalnesc la Beliaev la 5.30, imi spune ca aceste trupe nu depind de el, ci direct de STAVKA”.

Imediat dupa ce armata romana a fost zdrobita, rusii au inceput sa preseze pentru evacuarea din Moldova a tuturor militarilor si a intregii administratii romanesti, in frunte cu familia regala

Zdrobirea armatei romane, in decembrie 1916, a fost urmata imediat de propunerea rusilor ca resturile fortelor militare impreuna cu administratia, guvernul si familia regala sa fie evacuati din Moldova, unde se retrasesera, si dusi cat mai departe posibil. S-au vehiculat Herson, regiunea Donbass si chiar Caucazul ca locuri unde sa fie trimisa conducerea Romaniei!

Pretextul l-a constituit faptul ca resursele Moldovei erau insuficiente ca sa hraneasca atatia oameni si ca, oricum, armata romana nu mai avea capacitatea sa lupte.

Cel care s-a opus cel mai vehement a fost, din nou, francezul Berthelot, care a mirosit ca e ceva putred la mijloc. Puternic sustinuti de francezi, regele Ferdinand si premierul Bratianu au avut curajul sa le spuna nu rusilor, dar acestia au continuat sa exercite niste presiuni infernale pana la revolutia din februarie 1917, care a maturat complet vechea conducere a imperiului.

Noul guvern de la Sankt Petersburg, unul liberal condus de printul de Lvov, a renuntat la planurile de evacuare a administratiei romane si de anexare a Moldovei.

Dar pana sa se ajunga acolo romanii au avut de suportat trei luni de insistente tot mai mari.

Berthelot, 4 ianuarie 1917: „Imi trece prin cap banuiala ca intentiile camarilei ruse ar fi sa lase armata romana sa fie batuta sau indepartata si, dupa victoria Aliatilor, sa pozeze in eliberatori, cerand – ca pret pentru ajutorul dat in razboi – Moldova si nimic mai mult”

Berthelot isi consemneaza banuielile in jurnalul personal, nestiind cat de aproape este de adevar:

„4 ianuarie 1917. La raport, ii inmanez regelui (Ferdinand – n. red.) telegrama presedintelui republicii. Apoi, vorbesc despre ostilitatea manifestata de Stavka impotriva mea si de dorinta exprimata acolo privind ducerea in Rusia, cat mai departe posibil, a diviziilor romane care trebuie reconstituite. Primesc prin transmisiunile fara fir comunicarea unei telegrame transmise din partea lui Gurko (general rus – n. red.) catre Marele Cartier General, o nota tendentioasa referitoare la aceste doua puncte. Raspund pe aceeasi cale: asupra celui de-al doilea punct, regele Romaniei decide, si eu nu cred ca isi doreste asa ceva «trimiterea trupelor romane in Rusia pentru reorganizare». In privinta primului punct, exista posibilitatea sa fiu rechemat in Franta. As accepta bucuros sa mi se dea o comanda, dar nu vreau sa dam impresia ca cedam presiunii ruse, pentru ca, daca STAVKA ar primi de aceasta data satisfactie, nu s-ar multumi cu atat. Ar trebui ca intreaga Misiune franceza sa fie retrasa. Si atunci, ce se va intampla aici? Am impresia ca se doreste inlaturarea martorilor incomozi. Imi trece prin cap banuiala ca intentiile camarilei ruse ar fi sa lase armata romana sa fie batuta sau indepartata si, dupa victoria Aliatilor, sa pozeze in eliberatori, cerand – ca pret pentru ajutorul dat in razboi – Moldova si nimic mai mult!”.

O discutie ciudata. Generalul Gurko, seful armatei ruse, catre Berthelot: „Ce interes aveti dumneavoastra ca armata romana sa fie reformata, si inca atat de repede?”

La mijlocul lunii ianuarie, generalul Berthelot face un drum in Rusia, pentru a participa la conferinta interaliata. Pe drum opreste la Kiev, unde are o discutie cu generalul Gurko, noul comandant al armatei ruse.

Intr-o scrisoare catre nepoata sa, Janine, ofiterul francez relateaza: „(…) Calatoria mea in Rusia m-a facut sa pricep unele lucruri uimitoare. M-am dus la STAVKA, pentru a combate o idee a rusilor. Aliatii nostri dragi voiau sa trimita armata romana, scoasa de pe front, pentru a se reface undeva foarte departe in spatele frontului, chiar pe teritoriul rusesc. Ar fi rezultat o intarziere de cel putin doua luni pentru reluarea ofensivei pe frontul de est; in plus, aceasta masura ar fi produs un efect dezastruos asupra natiunii romane, care ar vedea, cu amaraciune, plecarea propriilor armate. Si chiar si in randurile ostasilor s-ar fi resimtit o oarecare demoralizare, din cauza ca soldatii si-ar parasi, ca sa zicem asa, vatra.
Or, la un moment dat in conversatia mea cu Gurko pe aceasta tema, el imi spune: «Dar sunteti mai roman decat romanii! Ce interes aveti dumneavoastra ca armata romana sa fie reformata, si inca atat de repede?».

Am avut atunci impresia ca rusii au un plan ascuns: acela ca, la sfarsitul razboiului sa fie recompensati, chiar pe spinarea Romaniei, pentru efortul pe care il vor fi facut pentru a o recuceri. Si cu cat va fi mai mic efortul pe care armata romane il va depune pentru recastigarea teritoriului sau, cu atat mai mare va fi pretul pe care-l va cere Rusia. Ba chiar cred ca acest gand ascuns este mai vechi, si daca efortul rusilor a fost atat de anemic in sustinerea Romaniei este pentru ca pe rusi nu-i deranja sa-i vada pe romani la ananghie, pentru ca acestia sa constientizeze din plin nevoia unui ajutor rusesc”.

Contele de Saint-Aulaire, ministrul Frantei la Bucuresti: „Unii, romanii, se luptau nemancati, altii, rusii, mancau fara sa lupte. Parasirea Dobrogei fara sa se traga niciun foc, cu toate angajamentele solemne de a o apara, corespundea cu strategia politica si militara a Rusiei”

In memoriile sale, contele de Saint-Aulaire, ministrul francez in Romania, s-a dovedit cu mult mai dur la adresa rusilor decat Berthelot. Diplomatul scria:

„(…) Seful misiunii noastre militare – impotriva vointei Regelui, a guvernului si a Statului Major roman – era supus unei deminutio kapitis in avantajul comandamentului rus raspunzator de atatea nenorociri, care, dupa ultimele rapoarte, erau mai multe chiar decat crezusem la inceput. Aceste rapoarte stabileau intr-adevar ca, daca ar fi beneficiat de ajutorul macar al unei parti a trupelor rusesti, batalia de la Bucuresti, condusa de generalul Berthelot, ar fi fost o mare victorie. Rapoartele afirmau de asemenea ca dupa pierderea Bucurestiului, pe frontul care acoperea calea ferata de la Galati, anume legatura pe mare cu Odessa, retragerea fara lupta a trupelor rusesti obligase diviziile romanesti, coplesite de inamic, sa isi paraseasca turnurile pentru a scapa de incercuire.

Rusii triumfau de pe urma acestei noi infrangeri romanesti. Deoarece armata romana, spuneau, si-a pierdut cea mai mare parte din valoarea ei combativa si apararea Moldovei cadea exclusiv in sarcina lor, mai ales acum cand dispuneau aici de doua armate noi, ei trebuiau sa exercite comandamentul suprem, sub autoritatea nominala a regelui Ferdinand. (…)

Cu totul stapan pe situatie, generalul Saharov (comandantul armatelor ruse din Romania – n. red.) aplica principiul esential al strategiei rusesti: retragere fara lupta, definita prin eufemism, scurtarea frontului. Astfel, evacua Dobrogea, unde fortele rusesti erau mult superioare celor ale inamicului si unde importante unitati de geniu rusesti organizasera timp de trei luni pozitii defensive care pareau invincibile. Fara sa traga o singura lovitura de tun, el parasi aceste pozitii aparate prin trei randuri de transee succesive si 15 randuri de sarma ghimpata. El parasea in acelasi timp calea de aprovizionare a Dunarii, vitala pentru Moldova infometata si bantuita de epidemii.

Aceasta abandonare care a agravat tifosul si foametea provoca o violenta indignare, care il facu pe generalul Saharov sa surada. Trupele sale, admirabil aprovizionate, primeau ratii uriase ale caror firimituri ar fi fost de ajuns sa impiedice pe soldatii romani sa moara de foame, spunea generalul Berthelot. Unii, romanii, se luptau nemancati, altii, rusii, mancau fara sa lupte.

(…) Parasirea Dobrogei fara sa se traga niciun foc, cu toate angajamentele solemne de a o apara, corespundea cu strategia politica si militara a Rusiei“.

„Scopul nemarturisit era, insa, inglobarea armatei romane si a Romaniei, care urma sa devina o simpla afacere ruseasca”

Dincolo de aceste consemnari, cert este ca premierul rus Boris Vladimirovici Sturmer a fost suspectat atat de aliati, cat si de rusi ca ar avea un plan secret de a incheia o pace separata cu Germania si Austro-Ungaria.

Cand, in decembrie 1916, romanii s-au prabusit complet si s-au retras in Moldova, rusii erau deja gata pregatiti cu planul de a evacua toata administratia in zona Herson, la sute de kilometri departere.

Istoricul Petre Otu scrie:

„In decembrie 1916, Rusia a numit un nou ministru in Romania in persoana generalului A.A. Mosolov in locul lui Poklevski-Koziell, personaj de rang inalt din preajma familiei imperiale. Primindu-l, regina Maria nota in Jur- nalul ei: «Este un gentilom de curte inteligent. Cu un aer viclean, care e demult apropiat al lui Nicky [tarul Nicolae al II-lea – n. red.] si care stie si a vazut multe. Cred ca vom avea necazuri cu rusii, nu ma indoiesc, acum suntem prea slabiti, cu armata pe jumatate nimicita si tara pe jumatate furata, lipsiti de toate bogatiile noastre».

Generalul Mosolov a avut doua misiuni clare: trimiterea tezaurului Romaniei in Rusia si transferarea tuturor autoritatilor romane (familie regala, Parlament, guvern etc.) pe teritoriul rusesc, tot aici urmand a fi deplasata si armata romana in vederea refacerii. Au fost elaborate planuri, s-au facut recunoasteri, au fost intocmite programe de transport si liste cu persoane propozabile etc. Se hotarase ca la dispozitia evacuatilor romani sa fie puse orasele Nicolaev si Herson cu zonele inconjuratoare.

(…) Discutii la fel de intense a suscitat si transferul armatei in Rusia pentru reorganizare. Pentru materializarea unui asemenea obiectiv se aduceau o serie de argumente: dezorganizarea economiei romanesti, teritoriul ramas nefiind in stare sa asigure logistica pentru un numar atat de mare de militari, numai ei avand aici trei armate (IX, IV si VI); necesitatea apararii eficiente a frontului din Carpati; eliminarea suprasolicitarii transporturilor din aceasta regiune; asigurarea unor conditii bune de refacere pentru armata romana etc.

Scopul nemarturisit era, insa, inglobarea armatei romane si a Romaniei, care urma sa devina o simpla afacere ruseasca. Aceasta presupunea eliminarea sau reducerea semnificativa a influentei Misiunii Militare Franceze, privita cu ostilitate de Stavka”.

Aceasta evacuare, care pana la urma nu s-a mai produs datorita opozitiei inversunate a conducerii statului roman si a generalului Berthelot, ar fi dus – asa cum scriau atat ofiterii romani, cat si cei francezi – la disparitia de facto a Romaniei. Tara ramasa fara functionari, fara guvern, fara familia regala si fara armata ar fi devenit de facto o gubernie administrata 100% de Rusia. In paralel, trimiterea armatei si a administratiei romanesti la sute sau chiar mii de kilometri distanta de tara ar fi insemnat ca toti, in frunte cu regele si regina, ar fi fost la dispozitia rusilor. Armata, compusa din tarani in marea ei majoritate, ar fi intrat intr-un proces de disolutie, oamenilor fiindu-le imposibil sa inteleaga ce cautau in Herson sau Caucaz.

Foarte probabil, evacuarea pentru care insistau aliatii rusi ar fi insemnat sfarsitul statalitatii pentru Romania.