Replica violenta a lui Dinescu pentru Liiceanu: „Contopist al abjectiei, ce copita de magar l-a lovit in falca pe Gabriel Liiceanu de a revarsat asupra poetului atitea zoaie?!”
La doua zile dupa ce Gabriel Liiceanu a publicat un text foarte critic la adresa lui Mircea Dinescu, acesta din urma a venit cu replica, sambata seara.
Mircea Dinescu il acuza pe Liiceanu ca a dat dovada de lasitate in timpul Regimului Ceausescu. „In Cartea alba a Securitatii exista inregistrarea unei gargarite plantate in casa socrilor mei, ce reda scena in care subsemnatul incerca sa adune sub un text vitriolant semnaturile citorva scriitori de seama. Vorbeam acolo despre dictatura cuplului prezidential, despre darimarea satelor, despre cenzura, despre foamea si frigul din Romania. Impreuna cu Andrei Plesu eram gata sa plasam bomba la Ambasada Olandei, unde amicul nostru Coen Stork astepta sa o detoneze in intreaga lume. Nici n-am apucat sa-mi termin bine recitalul, ca Octavian Paler a sarit ca ars zicind ca el il stie bine pe Ceausescu si ca stilul meu pamfletar o sa-l scoata din minti. ‘Ginditi-va ca aveti copii la scoala!’ a exclamat Paler. ‘Tocmai d’aia ar trebui sa ne spalam de rusinea de a tacea ca lasii!’, i-a intors-o Alexandru Paleologu. Cel mai ingrozit dintre toti s-a dovedit a fi Gabriel Liiceanu care a afirmat ca el nu semneaza, ca sa nu-i omoare securistii copilul, lasindu-i doar pe copilasii mei in ghearele lor”, sustine Dinescu.
Replica integrala a lui Mircea Dinescu
Cum am decis eu sa-mi deschid un barber shop
Numai dracul si-ar fi inchipuit prin anii ’90, cand in Romania Mare eram acuzat ca impreuna cu Andrei Plesu am ciordit la revolutie sculele de barbierit si capacele de aur ale closetelor lui Nea Nicu din Primaverii, ca Gabriel Liiceanu nutrindu-se pe ascuns din hoitul lui Vadim, va regurgita la batranete perlele urit mirositoare pe care sconcsul peremist le cultiva in colonia de scoici din haznaua partidului. Adevarat ii ca domnul Liiceanu nu are talentul grobianisim al Tribunului, fiind mai degraba un contopist al abjectiei, un filosof cu minecute de contabil care-si scoate creionul de dupa ureche spre a face, meticulos, inventarul obiceiurilor bicisnice si al desertaciunilor cu care m-a pedepsit Dumnezeu.
O singura data in viata l-am facut pe Gabriel Liiceanu sa plinga si vad ca nu m-a iertat nici pina in ziua de astazi pentru acel afront.
In 18 martie 1989, la o zi dupa ce interviul meu din Liberation fusese citit la Europa Libera, pe holul intunecat al Casei Scriitorilor, am dat nas in nas cu umbra filosofului care, tumefiat si cu figura usor ravasita, mi-a soptit la ureche: „Dragul meu, aseara am ascultat vorbele tale cutremuratoare si am plins in hohote. Suntem niste lasi, suntem niste lasi…”, dupa care, naluca suferinda s-a topit ca fumul, ca sa o reintilnesc dupa un an, purtind cu dezinvoltura in circa, Editura Partidului Comunist.
In Cartea alba a Securitatii exista inregistrarea unei gargarite plantate in casa socrilor mei, ce reda scena in care subsemnatul incerca sa adune sub un text vitriolant semnaturile citorva scriitori de seama. Vorbeam acolo despre dictatura cuplului prezidential, despre darimarea satelor, despre cenzura, despre foamea si frigul din Romania. Impreuna cu Andrei Plesu eram gata sa plasam bomba la Ambasada Olandei, unde amicul nostru Coen Stork astepta sa o detoneze in intreaga lume. Nici n-am apucat sa-mi termin bine recitalul, ca Octavian Paler a sarit ca ars zicind ca el il stie bine pe Ceausescu si ca stilul meu pamfletar o sa-l scoata din minti. „Ginditi-va ca aveti copii la scoala!” a exclamat Paler. „Tocmai d’aia ar trebui sa ne spalam de rusinea de a tacea ca lasii!”, i-a intors-o Alexandru Paleologu. Cel mai ingrozit dintre toti s-a dovedit a fi Gabriel Liiceanu care a afirmat ca el nu semneaza, ca sa nu-i omoare securistii copilul, lasindu-i doar pe copilasii mei in ghearele lor. Pina la urma, din pricina timpului nefavorabil, revolutiunea s-a aminat pentru altadata. Astfel si-a mincat Gabriel Liiceanu covrigul aurei de disident pe care, uscat si sfoiegit, a incercat sa si-l traga pe cap dupa caderea comunismului.
Mult mai tirziu, Andrei Plesu mi-a marturisit ca pe la inceputul verii lui ’89, cu o zi inainte de a pleca in exil la Tescani, a fost vizitat acasa de Gabriel Liiceanu, care, destul de oparit, i-a reprosat gafa de a se fi solidarizat cu mine: „Andrei, imagineaza-ti ca noi doi sedeam linistiti la tine in curte si convorbeam despre lucrul in sine, iar tu te ridici, ma lasi balta si fugi dupa golanul de Dinescu care striga ca un tigan prin fata casei tale spoitingiri!”
Trecut-au anii si golanul de atunci s-a metamorfozat intr-un soi de Rasputin altoit pe Margelatu, un monstru al societatii de consum, cu o mina pe volan si cu o alta pe sticla de palinca, scuipind cojile bomboanelor agricole in ochii trecatorilor de pe Calea Victoriei.
Facind o comparatie intre noi doi, sigur ca in vreme ce subsemnatul clampanea din limba de lemn a Facultatii de Ziaristica de la Stefan Gheorghiu, Liiceanu tragea cu nesat pe nari iarba idealismului. Ca nu oricine isi putea permite, in epoca lui Pericle, cum frumos a denumit-o matusa domnului Liiceanu, Zoe Dumitrescu Busulenga, sa-si plimbe cu atita candoare camila fiintei prin oaza de libertate a Facultatii de Filosofie, unde Karl Marx era adus in lanturi la cursuri. Si in timp ce Constantin Noica il imobiliza pe barbos, ca junele Liiceanu sa-l loveasca cu vergeaua peste degetele cu care scrisese Manifestul Partidului Comunist, domnul Hegel, cu picioarele pe catedra, le vorbea studentilor despre civilizatia untului care l-a marcat atit de mult pe patronul Editurii Humanitas, incit i-a lasat dire adinci de alifie pe trupu-i de efeb.
Stau si ma intreb ce copita de magar l-a lovit in falca pe Gabriel Liiceanu, de a revarsat asupra poetului atitea zoaie?! Poate copita mea de acum un an, cind am descoperit ca in dosul cremelor unsuroase se ascunde un criminal in serie care s-a deconspirat inainte de a-mi deschide un barber shop, pe Facebook, unde i-am luat scalpul lui CTP, l-am barbierit pe Stelica si i-am pus parul pe moate Anei Blandiana, adica musteriilor care au tabarit pe mine din senin.
𝐒𝐞𝐜𝐫𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐥𝐮𝐢 𝐁𝐚𝐜𝐡𝐮𝐬, 𝐜𝐮 𝐆𝐚𝐛𝐫𝐢𝐞𝐥 𝐋𝐢𝐢𝐜𝐞𝐚𝐧𝐮 𝐢̂𝐧 𝐫𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐜𝐢𝐩𝐚𝐥
Dupa o lamentabila cariera de criminal in serie, Gabriel Liiceanu se desparte de membrii Grupului pentru Dialog Social cu aerul preotului indignat ca pacatosii carora le-a servit ultima impartasanie se simt din ce in ce mai bine in lazaretul cu leprosi.
In siragul stralucitor al despartirilor post-goetheene, margica vinetie pe care Liiceanu o poarta ca gaina babei in cioc e adumbrita de complexul actului ratat al asasinului ce nu mai suporta sa-si vada victimele ramase in viata.
Aidoma unui Fidel Castro cu ideologia intoarsa pe dos, antimarxistul de opereta se viseaza a fi tinta unor nesfirsite atentate puse la cale de garda pretoriana a lui Ion Iliescu, pe care le dezvaluie intr-o teribila confesiune de martir al comunismului care a sarit pirleazul spre capitalism cu pielea iepurelui inca nedezlipita de spinare.
Tirit de Andrei Plesu in birlogul lui Virgil Magureanu imediat dupa mineriada din ’90, Gabriel Liiceanu retraieste parca in fata unui pahar cu Coca-Cola angoasa episcopilor nevoiti sa sarute inelul otravitor al Papei Borgia. Ca la o ruleta ruseasca, are flerul de-a invirti cu dibacie paharele si de a-l sorbi pe cel din fata lui Magureanu, dejucind astfel intentia malefica a directorului SRI.
La citeva zile dupa atentatul esuat se trezeste la usa cu mesagerul diavolului, care ii pune in brate drept plocon o ladita cu sase sticle de catran invechit in beciurile institutiei.
Asa cum vitriolul Mitei Baston se preschimba pina la urma in cerneala violeta, licoarea primita cadou de la alunecosul generalisim, pe care n-a indraznit a o bea, ajunge pe masa Grupului pentru Dialog Social, unde Gabriel Liiceanu, ca un savant ce se joaca cu vietile oamenilor de dragul unui experiment stiintific, asteapta sa vada efectul devastator al Saricai Niculitel asupra soriceilor dalbi din laboratorul societatii civile.
Numai ca, in loc sa strige „Evrica!”, filosoful e nevoit sa exclame iohanniceste „Ghinion!”. Caci, plini de recunostinta, cobaii chercheliti pareau a-i cersi din priviri inca o butelcuta.
Daca membrii Grupului ar fi cazut lati in ziua aceea, Romania si-ar fi sporit zestrea de eroi ai neamului, care n-ar mai fi apucat sa-si fractureze constiinta cu ocazia premierii unui procuror abject pe care insusi domnul Liiceanu l-a pupat acolo unde-i temelia mai moale fara teama de-a colecta un stafilococ.
In locul cartofului strapuns de-o tepusa am fi avut astazi in Piata Revolutiei un grup statuar in care Gabriel Liiceanu, desfigurat de durere aidoma Tarului Ivan cel Groaznic din tabloul lui Ilia Repin, isi stringe la piept pisoiasii pe care el insusi i-a omorit.
Daca pare de necrezut, iata marturia originala a lui Gabriel Liiceanu:
“Si totusi, starea de alerta in privinta directorului proaspat infiintatului SRI nu mi-a disparut. La citeva zile dupa vizita pe care o facusem, un tip suna la usa apartamentului meu din Intrarea Lucaci si imi lasa, «din partea domnului director», o ladita cu sase sticle de vin alb. M-am tot invirtit in jurul laditei citeva zile si am terminat prin a trage concluzia ca n-ar fi fost nici o problema sa se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringa, de pilda. Era mai prudent sa nu le deschid. Dar ce sa fac cu ele? Daca n-aveau nimic, ar fi fost pacat sa le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima intilnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineinteles, n-am deconspirat provenienta. Au fost primite – si baute pe loc – cu mare bucurie. In ce ma priveste, invatasem din vizita la domnul Magureanu ceva: paharul din fata mea a ramas toata seara neatins. Apoi au trecut zilele si am constatat ca toata lumea era bine: numarul membrilor Grupului nu scazuse nici macar cu unul. Am oftat usurat. Plesu avusese dreptate: eram paranoic.”
