Scriitor rus: „Pasaportul meu rusesc imi ardea ca un carbune fierbinte in buzunar, avem un sentiment coplesitor de rusine”. Despre patriotism: „De ce ar trebui sa fiu mandru ca Uniunea Sovietica a castigat marele razboi patriotic? Bunicii mei au luptat in el”

Scriitorul si jurnalistul rus Ivan Filipov  a publicat in The Guardian un emotionant text despre conditia de a fi rus in acest timpuri si a sanctionat falsitatea propagandei de la Moscova.

„De ce ar trebui sa fiu mandru ca Uniunea Sovietica a fost prima tara care a lansat un om in spatiu? Iuri Gagarin sau Serghei Korolev ar trebui sa fie mandri de asta, a fost realizarea lor, nu a mea. De ce ar trebui sa fiu mandru ca Uniunea Sovietica a castigat marele razboi patriotic? Bunicii mei au luptat in el. Razboiul i-a afectat grav, dar au castigat: ar trebui sa fie mandri de asta. Stiu ca au fost. Cu siguranta, aceste realizari nu au facut niciodata parte din identitatea mea in modul in care sunt acum pentru cei din „majoritatea putinista”, compatriotii mei care isi construiesc sentimentul de sine pe victorii din trecut, la care sunt asociati doar printr-un accident de nastere”, a scris Filipov.

Iata traducerea textului publicat in The Guardian:

„Ucrainenii nu trebuie sa plateasca!” Incerc sa cumpar trei saorme intr-o piata din Tbilisi, Georgia, dar vanzatorul ambulant refuza categoric sa-mi accepte banii. Incerc sa explic, desi am fost avertizat sa nu spun acest lucru: „Imi pare rau, nu sunt ucrainean, sunt rus”. Vanzatorul se uita la brosa cu steagul ucrainean de la reverul meu. Nu ma crede.

Inainte de 24 februarie, nu m-am gandit niciodata la ce inseamna sa fii rus. Acum nu ma gandesc decat la asta.

M-am nascut la Moscova si, pana de curand, am trait acolo toata viata mea. Dar „Sunt rus” ar fi literalmente ultimul lucru pe care l-as raspunde la intrebarea „Cine esti?”. Sunt tata, sunt director de creatie la o companie de film, scriitor, jurnalist, podcaster, prieten … un rus? Ei bine, da, dar este doar numele de pe un pasaport pe care il am, nimic altceva.

Am crescut in anii 1990 si 2000, cand oamenii din generatia mea – sau cel putin cei pe care ii cunosteam – se considerau cetateni ai lumii. Dupa primul an de facultate, am facut autostopul prin Europa. Singurul moment in care m-am gandit la nationalitatea mea a fost atunci cand a trebuit sa solicit vize. Stiu, insa, ca acest lucru nu era printre privilegiile pe care deja le aveam. Spre deosebire de prietenii mei din Daghestan, Buriatia, Yakutia sau Osetia de Nord, eu imi puteam permite sa nu ma gandesc la identitatea mea rusa. Cu un chip si un nume slav, nu eram supus sovinismului cotidian care satureaza societatea rusa.

Imi iubesc tara, dar nu am fluturat niciodata un steag rusesc la o demonstratie sau nu mi-am exprimat public patriotismul – pur si simplu nu era ceva ce faceau oamenii ca mine. Ne gandeam la patriotism in termeni de politica – daca iti pasa de tara ta, incerci sa o faci mai buna. Asa ca am incercat. Timp de peste un deceniu am mers la toate mitingurile opozitiei, am protestat impotriva nedreptatii. Am incercat, impreuna cu oameni cu aceleasi idei, sa facem tot ce ne sta in putinta pentru a face din tara noastra un loc mai bun. Dar nu am cazut niciodata in plasa mantrelor patriotice despre cat de mare este Rusia sau cat de mare a fost si ar trebui sa fie din nou.

De ce ar trebui sa fiu mandru ca Uniunea Sovietica a fost prima tara care a lansat un om in spatiu? Iuri Gagarin sau Serghei Korolev ar trebui sa fie mandri de asta, a fost realizarea lor, nu a mea. De ce ar trebui sa fiu mandru ca Uniunea Sovietica a castigat marele razboi patriotic? Bunicii mei au luptat in el. Razboiul i-a afectat grav, dar au castigat: ar trebui sa fie mandri de asta. Stiu ca au fost. Cu siguranta, aceste realizari nu au facut niciodata parte din identitatea mea in modul in care sunt acum pentru cei din „majoritatea putinista”, compatriotii mei care isi construiesc sentimentul de sine pe victorii din trecut, la care sunt asociati doar printr-un accident de nastere.

Dar acum aceste intrebari mi se par importante. „Eu sunt rus”, ii repet vanzatorului ambulant. „Dar tu esti cu ei?”, ma intreaba el, facand semn cu capul in directia tovarasilor mei. Maria Belkina si Kirill Jivoi sunt cei care conduc Voluntarii din Tbilisi – o miscare care a ajutat deja mii de refugiati ucraineni in Georgia. Da, sunt cu ei. Tocmai terminasem de cumparat o masina plina de provizii – alimente si produse de igiena care vor fi distribuite refugiatilor intr-unul dintre centrele de ajutor ale Voluntariulor din Tbilisi. „Sunt cu ei – dar sunt rus”.

Ziua invaziei – 24 februarie – este o zi care imi va ramane intiparita pentru totdeauna in memorie. Enormitatea si irationalitatea razboiului au fost ca o lovitura fizica. In bula mea sociala atent construita, nu exista nicio persoana care sa fi sustinut razboiul. Ne simteam ca niste frunze, imprastiate de un uragan. Inca ne simtim asa.

Unii dintre noi au parasit Rusia, altii au ramas. Eu am plecat cu regizorul Kantemir Balagov. Era trecut de miezul noptii cand stateam in zona de alimentatie publica pustie a aeroportului din Istanbul, asteptand zborul spre Erevan, Armenia. Sorbind un pahar cu apa, Kantemir m-a intrebat: Crezi ca ar trebui sa nu mai vorbim in rusa? Trebuie sa ne fie rusine de limba noastra?”. Aceasta este probabil singura intrebare la care am un raspuns fara echivoc: „Nu!”

Lasati-ma sa incerc sa va explic. Vladimir Putin si Volodimir Zelenski vorbesc amandoi limba rusa, dar limbile lor nu ar putea fi mai diferite. Rusa lui Zelenski este pasionala, emotionala si vibranta – vie.

Limba propagandei rusesti este moarta: o ingramadire fara sens de birocratie obscura. Marele regizor rus Andrey Zvyagintsev a realizat un film puternic, Loveless, despre absenta iubirii in viata de zi cu zi a rusilor. Rusa pe care o vorbesc Putin si acolitii sai reflecta acest lucru – este in mod deliberat lipsita de viata. Asa ca nu, nu ne va fi niciodata rusine de rusa: vorbim o limba diferita.

Nu este la fel cu pasapoartele noastre. In coada de la controlul de frontiera din Istanbul, am auzit o conversatie intre o mama si o fiica ucraineana. Stateau chiar in spatele meu – incercau sa zboare inapoi acasa, la Kiev. Plecasera intr-o vacanta in Turcia inainte de razboi, iar acum se intorceau intr-o lume in care bunica lor se ascundea intr-un adapost antiaerian, iar tatal si fratele lor se inrolasera in fortele de aparare teritoriala. Le-am ascultat conversatia si am simtit un sentiment coplesitor de rusine. Pasaportul meu rusesc imi ardea ca un carbune fierbinte in buzunar.

Nu cred ca voi mai putea sa citesc niciuna dintre cartile mele preferate in limba rusa sau sa ma uit la filmele rusesti sau la emisiunile TV pe care le indrageam in curand. Toate au acum acelasi final: 24 februarie si vocea robotizata a presedintelui Putin anuntand „operatiunea militara limitata”. Bucea, Irpin, Hostomel, Mariupol… Va trebui sa scriem noi carti si sa facem noi filme. Si, pas cu pas, ne vom da seama ce inseamna sa fii rus acum.

Intors in Tbilisi, il conving in sfarsit pe vanzator sa-mi ia banii. „Nu sustineti razboiul, nu-i asa?”, ma intreaba el cu suspiciune. Nu, bineinteles ca nu. Cum poate cineva sa sustina aceasta nebunie sangeroasa? Dar, desi sunt foarte mult impotriva razboiului si impotriva lui Putin, sunt rus. Dintr-un motiv oarecare, este important pentru mine sa spun asta. Pe cand ma pregateam sa plec, imi da un kebab in plus pe gratis.