„Secretul murdar al industriei modei”: de ce problema excesului productiei de imbracaminte este un dezastru pentru mediu

Pana la 40% din hainele produse in fiecare an – 60 de miliarde de articole de imbracaminte – nu sunt vandute. Expertii spun ca pentru a aborda aceasta risipa „nesimtita” va fi nevoie de schimbari radicale in productie – si de legislatie, conform The Guardian.

Totusi, nimeni nu stie, cu exactitate, cate haine, blugi, tricouri si adidasi sunt produse in fiecare an, ceea ce inseamna ca nimeni nu stie cate articole de imbracaminte raman nevandute in depozite, destinate depozitarii sau distrugerii. Fara aceste informatii, incercarea de a reduce amprenta de carbon a industriei modei este ca si cum ai incerca sa rezolvi un puzzle pe intuneric.

Pana la 40% din productia de imbracaminte nu se vinde

Statisticile disponibile sugereaza ca in fiecare an se produc intre 80 si 150 de miliarde de articole de imbracaminte si ca intre 10 si 40% dintre acestea nu sunt vandute. Astfel, ar putea fi vorba de 8 sau 60 de miliarde de articole de imbracaminte in exces pe an – o cifra ce indica o pierdere alarmanta.

„Volumele de productie reprezinta o oportunitate cu adevarat importanta de a readuce in discutie onestitatea in industrie”, spune Liz Ricketts, co-fondator si director executiv al Fundatiei Or, o organizatie caritabila pentru justitie ecologica cu sediul in Ghana. „Este un punct de discutie pe care toata lumea il are la indemana. Este vorba doar de faptul ca firmele sa fie dispuse sa il impartaseasca.”

Considerand ca transparenta in ceea ce priveste volumele de productie este esentiala pentru a evalua si a aborda amploarea problemelor de mediu ale modei, Fundatia Or a lansat in noiembrie campania Speak Volumes, care invita marcile sa dezvaluie cate unitati au produs in 2022.

Marii jucatori din industrie se feresc de datele reale

Pana in prezent, au participat 32 de intreprinderi mici si mijlocii. Cea mai mare dezvaluire a venit din partea brandului britanic Lucy & Yak, care a produs 760.951 de bucati; cea mai mica a fost cea a brandului scotian Mlambo, cu doar 100 de articole. Asta este insa departe de miliardele de articole de imbracaminte despre care se crede ca sunt produse de cei mai mari jucatori din domeniul modei, dintre care niciunul nu a participat la studiu.

„Motivul pentru care nu prea le place sa vorbeasca despre cantitatea de produse pe care o produc este ca acesta este secretul murdar al industriei”, spune Francois Souchet, un strateg in domeniul economiei circulare si al sustenabilitatii. „Este posibil sa existe o reactie publica uriasa atunci cand oamenii vor intelege cat de multe produse nu sunt vandute.”

Este de dorit o reducere de 40% a productiei

In piata Kantamanto din Accra, Ghana, unde Fundatia Or lucreaza pentru a sprijini comunitatea care comercializeaza hainele aruncate dinspre nordul global, aproximativ 40% din fiecare balot de textile este deseu. Aceasta cifra l-a determinat pe Ricketts sa ceara marcilor sa se angajeze sa reduca cu 40% productia de haine noi, in cinci ani, lucru care poate fi realizat doar cu o vizibilitate a volumelor de productie. „Mi se pare o afacere proasta”, spune Ricketts. „De ce ati produs atat de multe lucruri in plus?”.

Exista mai multe motive pentru care marcile produc mai mult decat vand: vanzatorii care insista asupra unor cantitati minime de comanda; un ciclu de vanzare cu amanuntul din ce in ce mai rapid, alimentat de livrari frecvente de produse noi; o incapacitate de a citi piata. Desi exista cateva tehnologii noi pentru a contracara aceste probleme, inclusiv inteligenta artificial, pentru a prezice cererea consumatorilor si modelele de productie la comanda, niciuna nu da semne ca ar fi adoptata pe scara larga.

Supraproductia este, de asemenea, simptomatica pentru un sistem de productie arhaic care stimuleaza volumul: cu cat mai multe tricouri comandate, cu atat mai ieftin este pretul pentru fiecare articol de imbracaminte. Acest lucru se datoreaza faptului ca cele mai mari costuri de producere a tesaturilor si de asamblare a articolelor de imbracaminte este in asteptare; cu cat linia de asamblare functioneaza mai mult timp, cu atat este mai eficienta. „Pe langa toate acestea, marcile se tem sa nu rateze o vanzare, asa ca intotdeauna comanda prea mult, in loc sa nu comande suficient”, spune Souchet.

„Moda” se ascunde dupa cifre

Deseurile exorbitante din industrie sunt un rezultat al modului in care sunt apreciate hainele de unica folosinta in tarile bogate. Este simbolic, de asemenea, pentru modul in care lanturile de aprovizionare sunt ascunse si necunoscute de consumatori.

„Este multa munca in confectionarea hainelor noastre, de la culesul bumbacului, filare si tesatorie pana la orele de lucru ale muncitorilor din industria textila si cat de des nu-si vad acestia copiii din cauza programului epuizant”, spune Christina Dean, fondatoarea organizatiei caritabile Redress, care lupta impotriva deseurilor. „Faptul ca aceste piese sunt aruncate la gunoi intr-un mod atat de nepasator semnifica cat de indiferenti suntem fata de semenii nostri din aceasta industrie si din lume.”

Un studiu recent, realizat de Global Fashion Agenda (GFA), a constatat ca 78% dintre marci au declarat obiective de reducere a supraproductiei. Dar, potrivit lui Holly Syrett, director al GFA pentru programe de impact si sustenabilitate, respondentii au mentionat lipsa de claritate a cifrelor cu privire la ceea ce inseamna supraproductia, ca fiind un obstacol in calea abordarii acesteia.

„Noi definim supraproductia intr-un mod destul de simplu”, spune ea. „Atunci cand o companie cumpara sau produce mai multe stocuri decat poate vinde, lasand stocuri care sunt apoi vandute la pret redus, revandute altor parti sau potential distruse. Feedback-ul pe care l-am primit a fost ca definitia noastra nu ar fi suficient de specifica.”

Industria trebuie sa isi reduca la jumatate amprenta de carbon

Dar stocul in exces nu este singura problema, spune Ricketts: „Incercam sa folosim limbajul de „supraoferta” mai mult decat cel de „supraproductie”, deoarece vorbim despre mecanismele de marketing folosite pentru a impinge supraoferta catre consumatori. Marcile produc cerere in acelasi mod in care produc prea multe haine.” Aceasta cerere este creata printr-un marketing neincetat in social media, prin reclame digitale specifice, campanii de e-mail si un ciclu aparent nesfarsit de reduceri si promotii.

Bineinteles, cealalta fata a acestei monede este consumul excesiv. Este dificil de spus, fara sa stim cat de multe produse raman nevandute, dar este clar ca hainele cumparate reprezinta cea mai mare parte din amprenta de carbon a industriei. „Daca spunem, in mod prudent, ca 60% pana la 70% din articolele de imbracaminte sunt vandute, atunci acolo se afla cea mai mare parte a emisiilor”, spune Souchet. Acesta este adevarul crud, aproape intotdeauna evitat la summiturile din industrie si in obiectivele corporative. Potrivit grupului de reflectie in domeniul sustenabilitatii Hot or Cool Institute, industria modei va trebui sa isi reduca cel putin la jumatate emisiile de gaze cu efect de sera fata de nivelurile din 2018 pana in 2030, daca doreste sa indeplineasca obiectivul Acordului de la Paris de a limita cresterea temperaturii globale la 1,5 grade Celsius peste nivelurile preindustriale. In timp ce alte modele de afaceri, cum ar fi inchirierea, revanzarea si repararea confectiilor, sunt adesea citate, Hot or Cool afirma ca pentru a atinge 1,5C  in tarile cu venituri ridicate din G20 – inclusiv in Regatul Unit, SUA, Franta si Australia – va fi necesara reducerea consumului cu 60%. Pe traiectoria actuala, altfel, emisiile din acest sector se vor dubla in urmatorii 10 ani. Pentru a reduce ratele de productie si de consum, este clar ca legislatia europeana in curs de adoptare privind sistemele de responsabilitate extinsa a producatorilor nu poate aparea prea curand.

Schimbari legislative, taxe suplimentare si reciclare

„Schimbarile rapide si radicale in ceea ce priveste productia si legislatia sunt esentiale”, spune Lewis Akenji, directorul general al Hot or Cool. „Extinderea responsabilitatii producatorului [EPR] pentru marcile de moda in faza post-utilizare este o cale promitatoare, dar nu ar trebui sa fie in sine un mecanism de transfer al sarcinilor.”

Sistemele EPR propuse propun o taxa financiara de doar 0,06 euro pe articol, care sa fie platita de producator, si o responsabilitate de a contribui la gestionarea sfarsitului de viata al unui produs prin initiative precum reciclarea de la un produs textil la altul, reciclarea in sus, reciclarea in jos, inchirierea, revanzarea si repararea.

Ricketts si Souchet considera ca orice taxa trebuie sa fie mult mai mare pentru a duce la o reducere semnificativa. Deoarece supraproductia are sens din punct de vedere economic, spune Souchet, suma ar trebui sa fie „semnificativa” pentru a schimba industria. Ricketts spune ca este esential ca legislatia EPR sa asigure ca fondurile colectate ajung la comunitati precum cele din Ghana, care suporta povara deseurilor textile.

„Cum credem ca vom face tranzitia catre circularitate continuand sa pompam aceasta supraoferta nesfarsita de produse? Nu este posibil”, adauga ea. „Politicile trebuie sa ia in considerare volumele de productie. Indiferent cat de multa inovatie sau cati bani pompeaza marcile in solutii – precum reciclarea textilelor -, nu vom avea succes daca nu incetinim aceasta productie.”

(Foto: specialtyfabricsreview.com)