„Sunt literalmente complice la aceste crime”. Marturisirea unui dezertor rus – VIDEO
Kamil a fost un soldat sub contract, care a servit ca operator de rachete in Ulan-Ude, in Orientul Indepartat al Rusiei. La sfarsitul anului 2021, unitatea sa a mers in Belarus pentru instruire. La 24 februarie 2022, la ora 5 dimineata, a asistat la prima lansare a unei rachete impotriva Ucrainei, relateaza Novaia Gazeta Europe.
De ce a decis Kamil sa-si paraseasca unitatea, cum a reusit sa fuga din tara si ce parere are despre razboi si despre serviciul sau? Despre toate acestea a vorbit intr-un monolog inregistrat pentru Novaya-Europe.
Antrenament in Belarus
Am crescut intr-o familie de politisti. Am mers la scoala si am obtinut o diploma in design. Apoi a trebuit sa ma inrolez in armata. Am ales serviciul prin contract din cauza banilor. In plus, puteam sa aleg unitatea in care sa servesc.
La sfarsitul anului 2021, am plecat din Ulan-Ude pentru un exercitiu militar in Belarus. Au existat zvonuri printre soldati si ofiteri ca mergem la razboi. Spuneau ca se pregateste ceva la granita, ca ar putea avea loc ciocniri armate si ca toata lumea ar trebui sa fie pregatita pentru asta. Am fost intrebat daca as putea participa la un conflict armat din punct de vedere moral.
Am venit in Belarus, dar nu a existat niciun exercitiu. Ne-am instalat tabara pe un poligon de artilerie din Belarus si am stat acolo timp de o luna. In loc sa-mi indeplinesc indatoririle oficiale, am pazit echipamente militare.
24 februarie 2022
Pe 24 februarie, la ora 5 dimineata, am facut prima lansare.
Totul a devenit rosu. Racheta s-a inaltat si a zburat spre sud. Barbatul care urma sa ma inlocuiasca la datorie s-a apropiat de mine si mi-a spus ca e razboi.
Avea acces la internet si se uitase la stiri.
In primele zile am fost usor socat, pentru ca nu credeam ca razboiul este posibil.
Toti militarii au primit informatii din surse oficiale si cvasi-oficiale despre razboi. Ni s-a spus ca am reusit sa trecem granita – nu ca am strapuns-o sau ca am capturat ceva, ci doar ca am trecut-o. Si ca, practic, asteptam ca autoritatile de la Kiev sa se predea.
Colegii mei soldati au sustinut cu entuziasm toate acestea. Nimeni nu a discutat deloc despre posibilitatea unor greseli sau actiuni criminale. Au vorbit doar despre realizari, spunand ca in primele saptamani am distrus toata apararea aeriana ucraineana si toate instalatiile militare de importanta strategica.
In ceea ce priveste imaginile cu orasele distruse – colegii mei soldati au spus ca autoritatile de la Kiev le-au facut. Cand am vazut urmarile bombardamentelor, am fost si mai oripilat, pentru ca mi-am dat seama ca am fost literalmente complice la aceste crime.
Unitatea noastra avea aproximativ 15 lansatoare. Am tras aproximativ 80-90 de rachete in total. Rachete Iskander.
Concediu si vizite la rude
Dupa sase luni in Belarus, ni s-a permis sa luam concediu. Am mers la Tyumen pentru a-mi vedea familia. In acel moment mi-am dat seama ca nu aveam cum sa ma intorc in Belarus. Mai mult, trebuia sa parasesc cumva armata. In septembrie, mobilizarea incepuse deja, iar legile din timpul razboiului le interziceau militarilor sa paraseasca fortele armate.
Mama mi-a spus ca nu ar fi trebuit sa accept contractul. Fratele meu avea o pozitie mai articulata, era impotriva razboiului.
Aveam autorizatie de securitate. Nu puteam pur si simplu sa imi fac bagajele si sa plec undeva. Si mi-am dat seama ca, daca as fi plecat direct din Tyumen in Kazahstan, as fi putut fi oprit la granita si arestat.
Fratele meu mi-a trimis un link catre o organizatie numita „Idite Lesom” [tradus literal prin „Ia calea padurii”, un proiect care ii ajuta pe oameni sa se sustraga mobilizarii]. Ei mi-au spus ca pot merge liber din Rusia in Belarus si apoi din Belarus in Kazahstan.
Mi-a fost frica? Ei bine, nu am fost chiar speriat. Exista acest vag sentiment de necunoscut. La urma urmei, fuga insemna ca va fi deschis un dosar penal. Lucrul care ma ingrijora cel mai mult nu era nici macar gandul de a ma desparti de prietenii si familia mea, ci gandul ca eu, ca multi altii, eram neajutorat – ca nu puteam face nimic pentru a pune capat razboiului.
Evadarea
La Smolensk, am luat trenul Moscova-Minsk si am mers la Minsk. Cand m-am imbarcat in avion, vamesii belarusi au efectuat un control, cautand ceva. Poate ca au fost deranjati de faptul ca eram inregistrat la o unitate militara din Ulan-Ude dar, cu toate acestea, m-au lasat sa trec.
In Astana, mi-am dat seama ca eram liber – sau, cel putin, ca inchisoarea rusa nu mai reprezenta o amenintare pentru mine. Nu ma voi putea intoarce pana cand guvernul Putin nu va cadea si nu va fi anuntata o gratiere.
Nu pastrez legatura cu fostii mei colegi militari. Nu stiu ce spun ei despre mine, care este reactia lor. Stiu foarte bine ca, in conformitate cu legea rusa, sunt un tradator. Stiam asta inainte de a face miscarea, desigur.
Ce este, totusi, legea rusa? Este ea legitima? Ei bine, aceasta este o intrebare retorica. Din cate stiu eu, nu exista inca niciun dosar penal impotriva mea. Am primit chiar si ultimul salariul.
In prezent, lucrez ca designer grafic la o tipografie. Ce se va intampla cu mine? Nimic extraordinar. O sa ma descurc pe aici. Cat despre colegii mei militari, daca nu pot parasi armata, soarta lor este foarte incerta si nu este de invidiat. De ani de zile, au fost inselati, inculcati cu idei fasciste si mizantropice. Le doresc sa se intoarca la o viata umana normala.
In ceea ce-i priveste pe rusi in general, as vrea sa spun urmatorul lucru: singura modalitate de a ne face un viitor mai bun este sa ne unim.
