Trecerea Nistrului, iulie 1941: eroare sau necesitate? Cum s-a luat decizia ca armata romana sa continue inaintarea alaturi de Germania in adancul Uniunii Sovietice

Hotararea maresalului Ion Antonescu ca armata romana sa treaca Nistrul la sfarsitul lunii iulie 1941 si sa continue razboiul alaturi de armata germana in adancimea teritoriului Uniunii Sovietice ramane, probabil, cea mai importanta si mai controversata decizie a unui conducator roman din ultimii 100 de ani. Consecintele acestei actiuni au fost literalmente incalculabile.

Marea Britanie a declarat razboi Romaniei, armata a inregistrat sute de mii de pierderi in anii care au urmat, iar ulterior, cand soarta razboiului s-a intors, campania din Est a slujit drept justificare pentru ocuparea tarii, jefuirea acesteia, atrocitati, exterminarea elitelor si instaurarea regimului comunist.

Discutiile pe seama acestei hotarari luate de Ion Antonescu sunt nu doar foarte aprinse, dar si foarte complexe. Exista o tabara insemnata, din care nu lipsesc istorici si militari, care sustine ca Romania nu avea, pur si simplu, alta solutie decat sa continue razboiul pana la infrangerea definitiva a sovieticilor.

O alta tabara, de asemenea foarte consistenta si garnisita cu specialisti, afirma ca, dimpotriva, Ion Antonescu a facut un gest voluntar si necugetat, oferindu-se singur ca romanii sa continue lupta in conditiile in care nemtii nu ne-au cerut asa ceva si nici nu considerau ca ar avea nevoie de armata romana ca sa invinga.

Hotararea personala a lui Ion Antonescu de a angaja Romania dincolo de Nistru, un studiu de caz al diferentei de mecanism decizional dintre dictatura si democratie

Dincolo de aceste controverse care, probabil, nu se vor termina niciodata, mai exista o latura foarte importanta, dar aproape absenta in discutiile despre acest moment crucial. Decizia luata de Antonescu este, poate, cel mai strident exemplu al diferentei de mecanism decizional intre dictaturi si democratii.

Din perspectiva romanilor, campania pentru eliberarea Basarabiei si Bucovinei de Nord n-a fost, in 1941, decat continuarea fireasca a agresiunii incepute de Uniunea Sovietica un an mai devreme, cand provinciile fusesera ocupate in urma unui ultimatum venit de la Moscova. De aceea, in iunie 1941, intrarea in razboi a fost sustinuta de toate fortele politice din tara si de o larga majoritate a populatiei, ceea ce a lasat impresia ca hotararea a apartinut poporului.

Dar, in realitate, singurul om al carui cuvant a contat in aceasta privinta a fost cel al dictatorului Ion Antonescu. Prezentata si azi ca o efuziune generala si ca vointa a intregului popor, campania pentru eliberarea Basarabiei si a Bucovinei de Nord n-a fost supusa unui mecanism decizional in care societatea, prin reprezentantii sai, a ales intrarea in lupta.

Amanuntul este esential. Daca in iunie 1941 ordinul dat de Antonescu a coincis cu dorinta poporului, in schimb decizia intempestiva din iulie de a continua razboiul dincolo de Nistru a fost in totala opozitie cu sfaturile generalilor, cu opinia liderilor partidelor politice, cu vointa poporului si cu realitatea din teren. Romania a fost tarata astfel, prin decizia unui singur om, intr-o campanie pentru care nu era pregatita in niciun fel – psihologic, logistic, militar, industrial.

Tot Antonescu avea sa decida apoi, de unul singur si impotriva protestelor tuturor, ca armata romana sa asedieze pe cont propriu Odessa (operatiune in urma careia s-au inregistrat aproape 90.000 de pierderi), sa participe masiv la campania din Caucaz (soldata cu dezastrul de la Stalingrad si inca aproape 160.000 de militari romani pierduti) si, in cele din urma, sa intarzie pana dincolo de ceasul al 12-lea iesirea din razboi.

Intr-o dictatura, lucrurile functioneaza exact cum s-au petrecut in Romania, in timpul razboiului (dar si ulterior, dupa instaurarea dictaturii comuniste). Un om a decis de unul singur destinul unei natiuni. Asa cum se poate azi usor vedea, lucrurile nu au cum sa functioneze bine in acesti termeni, deoarece un singur lider, oricat de genial ar fi, are limite. Poate avea o zi proasta, poate fi victima unei dezinformari sau poate fi bolnav – iar decizia sa va influenta decisiv soarta a milioane de compatrioti. In cazul dictatorului roman, la ora cand decidea de unul singur trecerea Nistrului de catre armata Romaniei, Antonescu era cuprins de o exaltare eroica, pe fondul unei crize de sanatate.

Vedem azi ca Antonescu nu reprezinta, de fapt, decat unul din multele exemple similare in istoria lumii – Stalin in URSS, Hitler in Germania, Mao in China ori, in zilele noastre, Putin in Rusia.

Prin contrast, in democratii procesul decizional este mult mai complex si trece prin numeroase filtre. De aceea democratiile par sa reactioneze mai lent si sa se mobilizeze mai greu – pentru ca hotararile se iau dupa dezbateri care, in final, au sanse mai mari sa reflecte vointa poporului si sa evite greselile.

Pentru a porni la razboi trebuie convinsa mai intai opinia publica, polemicile se poarta in presa si pe scena politica, apoi se muta in Parlament, unde sute de oameni alesi democratic de natiune trebuie, la randul lor, sa voteze favorabil. In final, documentele ajung in biroul presedintelui tarii, care de asemenea le analizeaza si decide daca le intoarce in Parlament ori le aproba. In democratie, sansele ca un singur om – poate bolnav, poate macinat de frustrari, poate prada unei furii de moment – sa ia o masura capitala pentru viata compatriotilor sai sunt mult mai mici.

Ion Antonescu se decisese, inca dinainte de inceperea razboiului si fara sa se consulte cu cineva, ca armata romana sa mearga alaturi de Germania pana la capat. Hitler il caracteriza ca fiind de un „nationalism patetic“

Ordinul lui Hitler, in iarna lui 1941, a fost ca aliatilor Germaniei sa le fie ascunsa decizia pe care o luase deja de a ataca, in vara, Uniunea Sovietica. Ion Antonescu n-a facut exceptie, dar dictatorul roman si-a dat seama de acest lucru pentru ca, fiind el insusi militar de cariera, participant la Primul Razboi Mondial si fost sef al Statului Major General al Armatei (in 1933), a interpretat corect pregatirile pe care le faceau germanii in Romania.

In plus, cand a fost chemat pe 12 iunie 1941 la Munchen, pentru a se intalni cu Hitler, Antonescu i s-a confesat lui Raoul Bossy, ministrul plenipotentiar al Romaniei la Berlin, ca generalul Hansen, seful Misiunii Militare de Infanterie germana in tara noastra, ii dezvaluise secretul. Asa aflam ca, inca dinainte de inceperea Operatiunii Barbarossa (22 iunie 1941), Ion Antonescu luase in sinea sa decizia de a merge alaturi de Germania pana la capat. Dictatorul i-a spus lui Raoul Bossy ca e dispus a „merge cat mai departe spre Rasarit“, iar granita Romaniei ar trebui sa fie trasata pe raul Bug „pentru a recupera masa romaneasca din fosta republica sovietica moldoveneasca si pentru a dobandi marele port al Odessei. Dar, odata curatit acest spatiu de jidovi si de rusi, va incepe o actiune diplomatica pentru recastigarea Ardealului pierdut“.

Era o decizie de importanta majora si cu consecinte incalculabile pe care Antonescu o luase deja pe cont propriu, fara sa o impartaseasca nimanui. Istoricul Alex Mihai Stoenescu explica in cartile sale – „Istoria loviturilor de stat din Romania“ si „Armata, maresalul si evreii“ – ca Ion Antonescu, militar de cariera, nu intelegea absolut nimic din felul in care functionau politica externa, relatiile internationale, ce carusel al consecintelor din perspectiva dreptului international se putea declansa prin aceasta masura.

A doua zi dimineata dupa discutia cu Raoul Bossy, Antonescu s-a intalnit cu Hitler, care l-a informat oficial ca pe 22 iunie urmeaza invazia Uniunii Sovietice. Dictatorul german l-a asigurat pe roman ca „fiecare aliat va participa la gloria comuna“. Antonescu nu a avut absolut nimic de obiectat, ci a reluat in fata lui Hitler afirmatiile pe care le facuse la 21 septembrie 1940, ca poporul roman e gata sa mearga pana la capat cu Axa deoarece Fuhrerul nu are cum sa greseasca.

Prin acest angajament luat fara sa i-o fi cerut cineva, Antonescu lega, practic, destinul poporului roman de Germania. Liderul de la Bucuresti i-a spus lui Hitler ca tara sa are interese politice si economice comune cu Germania, cele doua tari fiind amenintate de acelasi pericol, al slavilor.

Hitler nu dadea prea multe parale pe armata romana, despre care avea o parere foarte proasta, asa ca nu s-a aratat deosebit de entuziasmat de avantul razboinic al lui Ion Antonescu. Germanul l-a intrebat pe acesta cum ar putea reactiona rusii daca soldatii romani ar ramane, totusi, in afara confruntarii. Antonescu i-a raspuns ca vrea sa lupte alaturi de germani inca din prima clipa si ca nu se indoieste ca rusii ar ataca oricum sondele de petrol din Valea Prahovei.

Hitler caracteriza comportamentul lui Antonescu drept „nationalism patetic“.

Culmea ipocriziei: Molotov a reprosat Romaniei ca „nu are dreptul sa rupa pacea cu URSS“ si ca „nu aveati niciun motiv pentru a va asocia agresiunii banditilor germani“

La 22 iunie 1941, Germania si Romania au atacat impreuna, fara declaratie de razboi, Uniunea Sovietica. Chemat pe 24 iunie la Kremlin de catre premierul sovietic Molotov, Grigore Gafencu – ministrul plenipotentiar al Romaniei la Moscova – avea sa se trezeasca sub un tir de reprosuri uluitor.

Molotov i-a spus romanului: „Romania nu are dreptul sa rupa pacea cu URSS. Ea stia ca dupa rezolvarea problemei Basarabiei nu vom avea nicio pretentie. Declarasem de mai multe ori, in termeni categorici, ca am dori o Romaniei pasnica si independenta. Vointa noastra, pe care am dovedit-o in fapte, era de a ameliora relatiile dintre noi. Cand Germania v-a dat asa-zisa garantie, noi am protestat deoarece presimteam ca aceasta garantie era destinata sa tulbure relatiile dintre URSS si Romania. Garantia Germaniei a insemnat sfarsitul independentei romane. Ati intrat sub dependenta germana. Cateva luni mai tarziu, tara dumneavoastra a fost ocupata de trupe germane, nu v-ati mai putut opune. Totusi, nu aveati niciun motiv pentru a va asocia agresiunii banditilor germani contra URSS. Suntem obligati sa tragem toate consecintele care decurg din aceasta agresiune”.

Discursul lui Molotov era ipocrit de la inceput pana la sfarsit. Uniunea Sovietica smulsese Basarabia si Bucovina de la Romania, in iunie 1940, sub amenintarea armelor. Ulterior, sovieticii au concentrat la granita Romaniei forte uriase – zeci de divizii de infanterie, brigazi blindate si divizii motorizate. Toata aceasta armada a starnit temerea lui Hitler – dar si autoritatilor romane – ca urmeaza o lovitura fulgeratoare cu scopul de a ocupa Valea Prahovei.

Aceasta concentrare sovietica de forte la granita Romaniei a jucat un rol major, asa cum avea sa scrie celebrul istoric britanic Liddel Hart, in decizia lui Hitler de a lansa un atac preemtiv. Cancelarul german s-a convins ca rusii vor sa-l loveasca decisiv capturand unica sursa importanta de petrol de care dispunea – cea romaneasca. Asa ca a luat decizia de a ataca el primul.

In fata reprosurilor lui Molotov, Gafencu n-a ramas tacut. A raspuns: „Prin ultimatumul sau atat de brutal de anul trecut, cand a pretins nu numai Basarabia, dar si Bucovina si un colt al vechii Moldove, prin violarile permanente ale teritoriului nostru care au urmat, prin loviturile de forta executate la Dunarea de Jos chiar in momentul in care negocierile erau in curs de a fixa o noua linie de demarcatie, URSS a distrus orice sentiment de incredere si de securitate in Romania si a trezit teama justificata ca insasi existenta statului roman se afla in pericol. Atunci Romania a cautat sprijin in alta parte“.

„Acceptarea docila a solicitarilor sovieticilor in iunie 1940 nu a facut decat sa-i consolideze imaginea dezastruoasa regelui Carol, pe care o proiectase de la impunerea dictaturii, in februarie 1938, aceea a unui monarh egoist si fara principii in fruntea unei tari fara niciun Dumnezeu“

Ofensiva pentru eliberarea Basarabiei si Bucovinei a fost purtata cu entuziasm. Ion Antonescu dovedea o fervoare aproape religioasa si poporul parea sa impartaseasca sentimentul. Pana la 27 iulie 1941, Romania a reusit, cu sprijinul masiv al Germaniei, sa recupereze teritoriile ocupate de rusi in iunie 1940.

Pana aici, totul mersese bine. Desi se inregistrasera pierderi importante – 4.112 morti, 12.120 de raniti, 5.506 disparuti –, toata lumea considera ca era un pret de sange care trebuia platit pentru a elibera teritoriul patriei.

Este foarte important de spus ca Marea Britanie si Statele Unite s-au abtinut sa condamne pe fata actiunea Romaniei, desi rusii faceau presiuni in acest sens. Exista o intensa batalie nevazuta, in culise, pentru ca Aliatii occidentali sa fie convinsi de justetea cauzei romanesti.

Opinia publica engleza privea deja Romania ca pe un inamic. Istoricul britanic Dennis Deletant arata, in lucrarea „Romania, 1916-1941. O istorie politica“, faptul ca atitudinea din 1940, cand Basarabia si Bucovina au fost cedate fara lupta, stricasera masiv imaginea tarii si a regelui. „Inevitabil le venea (englezilor – n. red.) in minte comparatia cu situatia dificila in care se regasise Finlanda in 1939. Insa, in vreme ce Gustav Mannerheim, comandantul armatei, si inaltii oficiali refuzasera in noiembrie sa accepte pretentiile teritoriale ale rusilor, in 1940 romanii au fost pasivi si au cedat. Prin reactia curajoasa de la 30 noiembrie 1939, cand a fost invadata de puternicul vecin de la rasarit, Finlanda a castigat clementa Occidentului democratic, care a trecut cu vederea cooperarea fino-germana. In schimb, in ceea ce priveste Romania, nici nu s-a pus problema ca democratiile occidental sa tempereze criticile suscitate de alianta cu Germania. Acceptarea docila a solicitarilor sovieticilor in iunie 1940 nu a facut decat sa-i consolideze imaginea dezastruoasa regelui Carol, pe care o proiectase de la impunerea dictaturii, in februarie 1938, aceea a unui monarh egoist si fara principii in fruntea unei tari fara niciun Dumnezeu“.

Un oficial american ii spunea liderului taranist Iuliu Maniu, in iunie 1941, ca e pacat ca simpatiile romanilor fata de cauza Aliatilor „nu pot fi cunoscute de catre toti in Statele Unite, intrucat opinia publica de acolo, ca rezultat al faptului ca Romania a renuntat la tot in favoarea Germaniei, fara sa lupte, plaseaza Romania in aceeasi categorie ca Ungaria si Bulgaria si se sugereaza deja in presa americana ca Romania, ca si celelalte doua tari, nu va fi reprezentata la masa Conferintei de Pace, cum vor fi Polonia, Iugoslavia si Grecia, care cel putin au incercat sa se apere“.

Liderii politici romani i-au cerut lui Ion Antonescu sa nu continue dincolo de Nistru. Iuliu Maniu l-a avertizat ca „armatele romane nu trebuie sa puna piciorul pe teritorii ce nu ne-au apartinut. Un imperialism romanesc va fi condamnat de intreaga lume“

Iuliu Maniu si Constantin Bratianu, liderii PNT si PNL, au contactat oficialii din Marea Britanie pentru a-i convinge ca Romania nu este o inamica a Occidentului, ci profita, pur si simplu, de o oportunitate pentru a-si recupera teritoriile smulse samavolnic de rusi cu un an inainte. Churchill s-a abtinut sa dea curs cererilor lui Stalin si nu a condamnat atacul Romaniei.

Aproape toti liderii politici importanti romani au fost incantati de campania pentru dezrobirea Basarabiei si a Bucovinei, dar apoi l-au sfatuit clar pe Antonescu sa nu lase armata romana sa treaca Nistrul. Aceasta era o bariera psihologica dincolo de care Romania intra pe un taram necunoscut din toate punctele de vedere.

„Iuliu Maniu si Constantin Bratianu, liderii Partidelor National Taranesc, respectiv National Liberal, l-au indemnat pe maresal sa nu lase trupele romane sa treaca de frontierele istorice ale Romaniei. Pe 28 iunie, Maniu spunea ca «armatele romane nu trebuie sa puna piciorul pe teritorii ce nu ne-au apartinut. Un imperialism romanesc va fi condamnat de intreaga lume“, scrie Dennis Deletant.

Exact asa avea sa se si intample.

Pe 18 iulie, cu mai putin de 10 zile inainte ca Antonescu sa ia decizia trecerii Nistrului, Iuliu Maniu – care stia foarte bine ce urmeaza in plan diplomatic daca facem acest pas – i-a adresat un memoriu Conducatorului, avertizandu-l: „Prin hotararea de a intra in actiune impotriva cotropitorilor, tindem la eliberarea Basarabiei si a Bucovinei si a unui colt din Moldova de Nord. (…) Lupta armatelor romane pentru recuperarea lor nu este, prin urmare, agresiune, cu intentiuni de cucerire, intentiuni care trebuie sa ne fie straine, ci urmarea unei invazii care trebuia respinsa din primul moment. (…) Nu este admisibil sa ne prezentam ca agresori fata de Rusia, astazi aliata Angliei, probabil invingatoare, pentru alt obiectiv decat Bucovina si Basarabia, in tovarasie de arme cu Ungaria si cu Axa, care ne-au rupt printr-un act arbitrar neratificat de nimeni, o parte importanta a tarii noastre, vatamandu-ne teritoriul, mandria si onoarea noastra nationala”.

Maniu, experimentat om politic, avocat, fost premier si cu relatii foarte puternice in Occident, stia prea bine ce spune si i-a explicat clar lui Antonescu, in acest memoriu, diferenta intre operatiunea desfasurata pana la Nistru, care era legitima, si eventuala trecere a raului, care se transforma in agresiune.

„Antonescu nu a tinut cont de acest sfat. Dimpotriva, dupa ce rusii au fost impinsi dincolo de granitele de dinainte de 1939, acesta si-a confirmat, pe 31 iulie (1941 – n. red.), loialitatea fata de planurile lui Hitler in ceea ce priveste Uniunea Sovietica“, relateaza istoricul britanic Dennis Deletant.

Ion Antonescu n-a tinut cont de nimeni. Pe 31 iulie i-a transmis lui Hitler: „Va confirm si acum ca voi merge pana la capat in actiunea ce am pornit la rasarit”. La 3 august, trupele romane treceau Nistrul

Intr-un mesaj trimis lui Hitler, dictatorul roman spune: „Va confirm si acum ca voi merge pana la capat in actiunea ce am pornit la rasarit impotriva marelui dusman al civilizatiei, al Europei si al tarii mele: bolsevismul rus. De aceea nu pun niciun fel de conditii si nu discut cu nimic aceasta cooperare militara pe un nou teritoriu”.
Era un nou cec in alb pe care Antonescu i-l dadea lui Hitler, o slabiciune provenita din faptul ca, nefiind politician, pur si simplu nu intelegea cum se poarta negocierile intre state. Germanul a luat aceste cadouri fara sa clipeasca.

Antonescu avea, totusi, niste obiective, pe care insa nu a stiut cum sa le lege de sacrificiul de sange oferit cu atata generozitate. Acesta isi exprima speranta ca Hitler va avea in vedere „drepturile statornice si seculare“ ale Romaniei in zona Carpatilor. Cu alte cuvinte, facea aluzie la Transilvania de Nord pe care tot Hitler le-o daduse ungurilor cu un an in urma.

Calculul lui Ion Antonescu nu era, totusi, lipsit de sens. El intelegea ca, pentru a recupera Transilvania de Nord, era necesar ca Romania sa participe la campania contra URSS si sa-si arate loialitatea fata de Hitler. Numai ca acesta din urma a stiut sa speculeze de-a lungul razboiului cu multa abilitate aceasta miza a Transilvaniei pentru a starni o competitie intre unguri si romani – care contribuie mai mult la razboi pe Frontul de Est.

Prin urmare, Antonescu l-a informat pe Hitler ca Romania se ofera sa participe mai departe la razboi, dincolo de Nistru.

Bucurestiul a trimis degraba explicatii si americanilor: „Scopul Romaniei este doar sa recupereze teritoriile insusite de URSS cu un an in urma, si anume Bucovina de Nord si Basarabia (…). Romania nu formulase niciun fel de pretentii teritoriale si ocupare anumitor teritorii s-a facut din necesitate strategica. (…) Guvernul (roman – n. red.) a notificat oficial guvernul german in legatura cu pozitia sa si a expus clar germanilor ca Romania nu va dori sa accepte niciun fel de expansiune teritoriala catre rasarit in schimbul renuntarii pretentiilor Romaniei impotriva Ungariei in Transilvania, ce vor fi mentinute ca o chestiune de prima politica nationala“.

Pasul fatidic a fost facut pe 3 august 1941, cand Armata a 4-a romana a trecut efectiv Nistrul, patrunzand pe teritoriul Uniunii Sovietice cu directia Odessa.

Pe 6 septembrie, intr-o sedinta a Cabinetului de Ministri, proaspatul maresal – fusese avansat de regele Mihai in acest grad pe 22 august – Ion Antonescu a simtit nevoia sa se justifice in fata membrilor guvernului: „Istoria se scrie cu spada. Anul trecut ne-au luat rusii Bucovina. Noi luptam acum sa ramana Bucovina in stapanirea neamului romanesc. Daca nu avem aliati puternici, care sa aiba unitate de interes, si asa o pierdem. Nu putem rezista fata de acestia, de la Est. De aceea a trebuit ca, in tot timpul vietii noastre istorice, sa facem o necontenita echilibristica. Am pierdut ceea ce am pierdut prin politica Regelui Carol. Daca stiam sa ne adaptam la timp situatiei politice din Europa, nu pierdeam nimic. Dar nu ne-am adaptat la timp”.

Istoricul Alex Mihai Stoenescu: „Decizia de a trece Nistrul, o eroare. A fost luata in nume personal, in mijlocul unei crize de sanatate. 23 de generali s-au opus si au fost dati afara din armata de Antonescu“

Istoricul Alex Mihai Stoenescu este categoric, in analiza pe care o face activitatii lui Ion Antonescu in calitate de conducator al statului roman. El incadreaza explicit gestul de la sfarsitul lunii iulie 1941 intre gafele capitale comise de Ion Antonescu. Explicatiile lui Alex Mihai Stonescu – care este si colonel al armatei romane – sunt foarte clare si specializate, de natura sa lamureasca de ce decizia de a trece Nistrul a fost o eroare. Tocmai pentru ca argumentatia este foarte buna, reproducem mai jos integral pasajul:
„(…) A treia eroare: decizia de a trece Nistrul. Decizia de a trece Nistrul a fost luata tot cu titlu personal, in mijlocul unei crize de sanatate, la care au existat martori. Ei – generalul Iacobici, generalul Tataranu si Mihai Antonescu – au relatat ulterior cum a fost luata aceasta decizie nefasta, pe fondul unei surexcitari delirante, in timpul careia, desi se afla pe Nistru, (Ion Antonescu – n. red.) dadea ordine de rezistenta pe Olt, se arata alarmat de un atac sovietic prin sudul Dunarii si prevestea distrugerea Romaniei.

A doua zi dimineata, boala sa cea mai grava – o ciclotimie (afectiune constand intr-o usoara tulburare bipolara – n. red.) accentuata – l-a determinat ca, din starea de depresie de pe timpul noptii, sa sara brusc intr-o stare de paranoia eroica si sa-i comunice lui Hitler ca decide personal trecerea Nistrului, fara sa ceara socoteala nimanui.

Ce nu se prea spune este ca 23 de generali, in frunte cu seful Statului-Major General, s-au opus deciziei de continuare a participarii Armatei romane dincolo de Nistru si au fost dati afara din armata de catre Antonescu. Sa treci in rezerva 23 de generali in plin razboi – printre ei aflindu-se si comandantul Amatei 4, gen. Ciuperca – trebuie sa ridice un mare semn de intrebare in ochii oricarui cetatean roman onest.

Raspunsul clarifica si o alta controversa recenta: sustinerea tezei maresalului ca «o armata trebuie sa mearga si pina la capatul pamintului» pentru a-si urmari si infringe inamicul. Este o teza valabila a artei militare, dar ea trebuie sa si poata fi aplicata. Altfel, ramine o formulare inspirata dintr-un tratat de arta militara.

Armata romana nu avea capacitatea sa duca lupte dincolo de Nistru in mod independent si, de aceea, unitatile romanesti au fost desfacute din marile lor unitati nationale si subordonate unor mari unitati germane.

Ca sa urmaresti Armata Rosie pina in inima Rusiei, adica «pina la capatul pamantului», iti trebuie o capacitate de lupta si logistica uriasa. Indeplinirea principiului militar expus mai sus insemna capacitatea de aprovizionare, de asigurare logistica, de comunicatii, de refacere a trupelor si de angajare a unor trupe proaspete – astfel de trupe trebuie organizate in spatele frontului, nu la sute de kilometri distanta – insemna conservarea intacta a moralului trupelor si, mai ales, o motivatie extrem de puternica, asa cum fusese cea de la eliberarea Basarabiei si nordului Bucovinei.

Nu intimplator rasturnarea situatiei celui de-Al Doilea Razboi Mondial s-a produs la Stalingrad, pe sectorul de front unde fusesera amplasate unitatile romanesti, lipsite de echipament, mijloace de lupta, hrana si de o motivatie solida, alta decit iluzoria «Cruciada impotriva bolsevismului».

Intre altele, cruciada nu poate fi declarata decit de Biserica, dar parca a fost in istorie o nenorocire fatalista ca toate cruciadele, inclusiv cea impotriva bolsevismului, sa fie, in primul rind, foarte prost organizate logistic.

Iata de ce argumentul unei ratiuni militare pentru decizia unilaterala a lui Ion Antonescu de a trece dincolo de Nistru cade in fata realitatii imediate din teren si a protestului generalilor romani, care intelegeau foarte bine ca Armata romana este aruncata intr-o aventura“.

Dupa 3 august, atitudinea Marii Britanii si a SUA s-a schimbat. Cele doua mari puteri se abtinusera sa condamne ofensiva romana pentru eliberarea Basarabiei si Bucovinei, pe care o vedeau legitima. Dupa trecerea Nistrului, tara noastra s-a transformat in agresor si a pierdut bunavointa Occidentului

Consecintele acestui gest voluntar al lui Ion Antonescu n-au intarziat sa apara si au pecetluit soarta Romaniei pentru urmatorii 50 de ani. Daca dupa 22 iunie 1941 guvernul Marii Britanii n-a protestat sub nicio forma la operatiunile ofensive ale romanilor pentru eliberarea Basarabiei si Bucovinei, lucrurile s-au schimbat radical incepand cu 3 august, cand fortele romane au trecut Nistrul.

Dupa caderea Odessei, la mijlocul lunii octombrie 1941, Moscova si-a intetit presiunile pentru ca Marea Britanie sa declare razboi Romaniei. Era o cotitura majora pe care britanicii se codeau in continuare s-o faca.

Prim-ministrul britanic Winston Churchill i-a explicat lui Stalin, intr-o scrisoare trimisa pe 4 noiembrie 1941, ca nu ar fi de acord: „Aceste tari (Finlanda, Ungaria si Romania) sunt pline de prieteni de-ai nostri: ei au fost ocupati de Hitler si folositi ca laba de pisica (adica unealta – n. red.) Dar daca norocul se intoarce impotriva unui huligan, ei se pot intoarce usor de partea noastra”.

Lucrurile pe Frontul de Est se deteriorau insa in ritm rapid. Germanii obtineau victorie dupa victorie si se apropiau de Moscova, situatia devenea critica, iar Stalin, paranoic si suspicios, si-a intensificat presiunile. Churchill si-a dat seama, la un moment dat, ca trebuie sa-i dea dictatorului de la Kremlin o dovada ca-l sustine si ca e de partea sa, asa ca pe 29 noiembrie 1941 a trimis Guvernului de la Bucuresti un ultimatum. Nota a sosit prin intermediul Ambasadei SUA.

In textul ultimatumului se regaseau exact argumentele de care se temuse Maniu cu cateva luni mai devreme, cand insistase pe langa Antonescu sa nu treaca Nistrul. Britanicii acuzau Romania ca poarta, alaturi de Germania, un razboi de agresiune contra URSS, care e aliata Marii Britanii.

Romania era somata sa puna capat operatiunilor pe front pana la 5 decembrie. In caz contrar, Marea Britanie nu va avea incotro si va trebui sa declare razboi Romaniei.
Guvernul de la Bucuresti si-a jucat foarte prost si aceasta carte. N-a raspuns nimic pana pe 6 decembrie, adica o zi dupa ce expirase deja ultimatumul britanic. Romanii au raspuns ca operatiunile din URSS sunt in legitima aparare dupa agresiunea sovietica inceputa in 1940 cu ocuparea Basarabiei si a Bucovinei. „Guvernul Regal Roman este ferm convins ca actiunea sa militara este singura cale prin care putea sa-si asigure salvarea impotriva vizibilei amenintari rusesti“, se spunea in nota de raspuns a romanilor.

Doar cateva zile mai tarziu, dezastrul diplomatic a devenit total. Dupa atacul japonez asupra americanilor, la Pearl Harbour, Romania a urmat exemplul Germaniei si a declarat razboi SUA.

Istoricul Alex Mihai Stoenescu scrie, in volumul III al lucrarii „Istoria loviturilor de stat din Romania“: „(…) Inainte de a declara razboi Statelor Unite si Marii Britanii, maresalul Ion Antonescu a avut la dispozitie o oferta de politica internationala din partea lui Iuliu Maniu. Acesta obtinuse din partea Statelor Unite promisiunea ca Romania va fi tratata ca un stat care nu-si poate exercita liber optiunile de politica externa, datorita ocupatiei germane, astfel incit gestul sau de a declara razboi marilor Aliati occidentali nu-i apartine. Antonescu a refuzat aceasta oferta. Daca ar fi acceptat macar o modesta abilitate politica, atit timp cat oricum, complet dezinteresat si eroic, isi asumase constient un deznodamint personal tragic, Antonescu putea foarte usor sa lase impresia ca Romania se afla sub controlul efectiv al Germaniei naziste. De fapt, acesta a si fost adevarul, dar Ion Antonescu era urmarit de un orgoliu nemasurat“.

Asa stand lucrurile, evenimentele petrecute trei ani mai tarziu, cand rusii au ocupat Romania, pot fi privite si din alta perspectiva. Pretentia multor romani ca Winston Churchill ar fi „vandut“ Romania lui Iosif Stalin si ca aliatii occidentali ne-ar fi „tradat“ devine discutabila in conditiile in care tara noastra s-a transformat in agresor cand a trecut Nistrul, apoi a tratat neglijent Marea Britanie si a declarat razboi Statelor Unite.